De multe ori am stat pe gânduri, nehotărât, întrebându-mă oare cum e  „Ninja” la plural. Ninje??! …Mă prefac că plouă. Nu am reușit să aflu fiindcă luptătorii Samurai și o mică armată de Ninja au început un adevărat război kung-fu în spatele meu în timp ce eu am stat tolănit pe scaun, aici, în fața calculatorului. Imaginea virtuală e acaparantă. Puterea mea de a focusa e excepțională. Dacă mă afund în trecut și încep să gândesc precum visam cu ochii deschiși în copilărie mi-aș dori acum să fiu și eu un Ninja. Deși… cred că Ninja am vrut de cele mai puține ori să fiu. M-am visat mai degrabă în pielea lui Batman! Sau… Wolverine (uneori chiar îmi pare rău că nu sunt un mutant, să am… de exemplu, gheare, și eventual ochi de pisică, cu irisul acela superb și, firește, cu care să văd noaptea).

Dar Batman… el era pentru mine, pentru multă vreme, eroul suprem. Mi-a plăcut imaginea lui de erou întunecat, de luptător singuratic, nobil, enigmatic și trist… Batman nu e o figură exagerată. Nu are super-puteri. E cel mai uman dintre eroii produși pe bandă rulantă de DC Comics sau Marvel.

Pe Superman îl detestam din tot sufletul. Nu am înțeles niciodată cum dracu’ poți să ai mai mult de un episod cu un extraterestru ochelarist care are toate extra-puterile posibile și imposibile. Trebuia să anihileze dintr-o suflare toată jigodia de antieroi și gata! Plus că nu avea nicio mască. Cu adevărat condamnabil! Cum să fii un erou fără mască?!

Ar mai fi Spiderman… apropo de măști. Masca lui îi cuprinde tot corpul. Mi s-a părut un măscărici bizar. Dar a început, în schimb, să-mi placă personajul când au apărut filmele cu Tobey McGuire. La fel am „pățit” și cu Superman… serialul Smallville… cu tânărul Clark Kent a fost mai acceptabil. Ba chiar mișto! El măcar nu zboară ci fuge cu o viteză supersonică.

O dată am vrut să fiu Robin Hood. Firește, nu dintr-o cine-știe-ce tentație pentru un act nobil. Am avut un arc improvizat la un moment dat. Dar mi-a trecut repede extazul, fiindcă am primit o sabie banală, de jucărie… wow! Jedi! Până și în ziua de azi mai am flash-uri de imaginație în care sunt un cavaler de pe planeta Naboo. Poate o să mă mai joc și astăzi „Star Wars – Force Unleashed” (?).

Visele din copilărie sunt formidabile. Mi-am „regizat” adevărate blockbustere în vis. O voce interioară îmi anticipa voința. Imaginația. Îmi șoptise cuvintele corecte, mișcările, acțiunile și aventurile. Cuvintele-mi erau sincronizate. Foarte frumos. Și acum mă cuprinde un zâmbet. E incredibil cât de multă imaginație am putut să am. De fiecare dată când am inventat o scenă demnă de o nominalizare la Oscar în categoria „Best special effect” am râs cu poftă. Uneori… absurd de inconștient. Poate chiar și râsul era doar imaginat.

Unde au dispărut aceste vise juvenile? Oare am îmbătrânit înainte de timp? Oare rutina zilnică și viața matură mi-au șters imaginația de altădată, puterea de a visa cu ochii deschiși?

Mă uit melancolic afară pe geam… și văd că ninge. Mai demult nu mi-a plăcut această priveliște statică. Dar acum… e atât de frumos… armonios… fulgii imenși îmi fredonează niște note muzicale foarte plăcute, un fel de cântec de leagăn. Nu poți să fii super-erou într-un asemenea cadru. Nu în acest anotimp. Iarna chiar și eroii hibernează.