În trecut, motivul lanțurilor și a tot ceea ce înseamnă ele: restricție, blocat, interzis a fost prezent în scrierile lui ca urmare a vieții duale pe care o ducea, de amant. La începutul scrierilor se ascundea sub un pseudonim, creând falsa impresie de siguranță. Urmare a împlinirii și consumării iubirii cu cea pe care a considerat-o muză, iubită și prietenă cea mai bună textele au ajuns să fie tot mai rare, dovedind o liniște interioară a celui care le scria. Tot atunci ajunge să scrie unul dintre cele mai lungi texte, publicate sub forma unor scrisori. Mod de scriere pe care îl va mai folosi și în alte texte, toate având ca temă centrală Cel De-al Doilea Război Mondial.

A urmat apoi o perioadă depresivă, aproape de colaps psihic, ca urmare a terminării relației amoroase cu prima femeie pe care a denumit-o muză. Perioada confuză care a urmat, i-a transformat textele în ceva inteligibil pentru terțe persoane, afară de el și variile persoane care ajungeau să înlocuiască, pentru câteva ore, liniștea și siguranța rutinei pe care o relație o poate aduce.  Două momente definitorii pentru maturizarea scrierilor le-a consemnat prin două texte, la fel, inteligibile doar pentru el și persoana direct implicată în text.

Primul text îi redeschide trecutul celui care a scris textul, aruncându-l în pragul prăbușirii sufletești trezind sentimente adânc îngropate în trecut fără știrea lui, dar îi oferă, totuși, o scăpare prin conștientizarea umanității a tot ce îl înconjoară. Realizează astfel că a ales calea greșită, a ales calea uitării forțate și a neconsemnării lor.

Al doilea text, creat din aceleași sentimente, dar într-o altă linie, mult mai matură și analitică, oferă o viziune întreagă a ceva ce nu s-a consumat. De data aceasta, deși personajele menționate în text sunt aceleași ca și în primul, prezent e doar unul, cel care scrie. Astfel textul nu este înțeles doar de cele două persoane, devenite personaje, ci dezvoltă un spectru mai larg de aplicabilitate, chiar dacă încă de nișă.

În primul text, personajele dispar creând o iluzie cum că au dispărut împreună, pe când în al doilea cel care scrie textul rămâne singur, iar asta dintr-o dorință exprimată de acesta și încheind cu „În sfârșit”, îmi spun eu cu ușurare și ridic piciorul de pe accelerație. 

Valorificând și transcriind ideile de moment, s-a născut motivul astronautului. Un motiv care permite o deschidere mai mare a textului, o afișare mai simplă și mai crudă a sentimentelor văzută de undeva de sus, asemeni unui astronaut privind întreaga lume, în perspectivă. Aplicând acest motiv, cel care scrie reușește să aplice aceeași viziune și în viața personală, dar cu unele excepții, trădând astfel o nerăbdare copilărească care îl face uneori, din nou, vulnerabil și predispus la decizii iraționale.

Well, cam ăsta sunt eu, sau așa mă privesc pe mine. A încerca să sintetizez tot ce am scris până acum, ar însemna să ajung în locuri atât de demult uitate încât nu cred că mi-aș permite să redeschid răni, să mă uit înăuntru și să nu înnebunesc. Mai mult decât atât nu aș fi în stare să le analizez, fără să desfac fiecare cuvânt cu o amintire. Deoarece fiecare cuvânt îmi este o trăire, un miros, o atingere și le simt foarte bine.

Fiecare cuvânt este o realitate pentru mine, o zi în care eu stăteam în pat cu ea, leneși și sorbeam din cafea în timp ce tu poate fugeai după tramvai sau înjurai la semafor pe unul ce stătea pe telefon și nu observase că se făcuse verde. Poate că într-o seară când eu umblam de nebun, singur pe străzi cu muzica dată la maxim în mașină numai ca să nu mă aud, tu poate erai la o petrecere cu ea. Stăteai pe scaun, cu berea în mână și o priveai de la distanță pe iubita ta și îți spuneai: „mamă, ce norocos sunt că o am pe ea”.

Poate că într-o noapte când eu eram cu prietenii mei și dădeam shoturi după shoturi, râzând cu gura până la urechi tu îți băgai fața în perină, plângeai și urlai de durere, iar mâna ți-era crispată pe telefon, iar pe telefon un mesaj de la ea: „Nu te mai vreau. Să nu mă mai cauți.”

Toate astea eu le am scrise, într-un fel sau altul. Nu m-am ascuns niciodată, în adevăratul sens al cuvântului, de cineva, dar da! Am privit în perspectivă, am privit situațiile de sus, atât cât am reușit și am încercat să nu stau în calea nimănui. Pentru că știu că nu există doi oameni la fel. Situații da, dar oameni nu. Și niciodată nu poți știi cum va reacționa cineva.

De aceea eu sunt un astronaut. Vă văd pe voi, dar mă văd și pe mine. Sunt undeva sus, într-un costum care mă protejează: cuvintele. Unii dintre voi nu aveți costumul ăsta și e dureros să văd cât de mult puteți îndura să fiți loviți până ajungeți să vorbiți. Incredibil câte răni puteți duce până ajungeți să spuneți și voi: stai puțin, stai un pic că nu mai pot.

Aveți nevoie de un costum, loc aici sus e destul.