Conducere sub influența substanțelor periculoase

43465044_1829924583788372_7656187888438083584_n

 

„I thought she cared for me. What did she do or say that gave you that impression? The way she talked to me. Smiled.” (The Defenders, Season 1, episode 3, Nevada vs Carter)

Read more:
Cam așa începe, de regulă, într-un spațiu și timp când sunt singur. Când nimeni nu mă poate certa pentru faptul că nu fac  nimic. Pur și simplu sunt singur și nu simt nimic în neregulă cu mine, doar o stare crescândă de neliniște. Plec? Plec. Iau cheile de la mașină și mă arunc pe străzile orașului întunecate. Am ales deja cd-ul care să-mi creeze starea de liniște, am aprins țigara și am plecat. Versurile melodiei mă transportă și simt anumite mirosuri, parfumuri din trecut. Dintr-un trecut pe care nu l-am împărțit niciodată cu ea. Trag un fum de țigară și într-un final apare și ea în dreapta mea. Fumul îi crează trupul iar din boxe îi aud vocea:

„Credeai că eu sunt pasagera? Credeai că tu conduci mașina și mă poți lua cu tine doar când vrei tu?”

Mă uit în ochii ei și îi răspund dând din mână a lehamite:

„Nici tu nu crezi ce zici, de ce te-aș crede eu?”

„Pentru că acum, tu m-ai chemat, iar eu am apărut. Dar nu uita că eu am apărut acum, pentru că tu nu ai știut ce să mai faci cu tine și a trebuit să pleci. EU nu am plecat niciodată.”

„Cum adică nu ai plecat niciodată? Ai plecat de fiecare dată! De câte ori ai vrut tu! Și de fiecare eu am rămas să mă strâng. Singur.”

43374050_265529410829601_9017367276281659392_n

 „Strigă cât vrei, știi că nu ai dreptate. Ai uitat că în viața reală… ceea ce am avut noi… de fapt nu am avut, nu? Ar trebui să realizezi că nu eu eram pasagerul din dreapta, ci tu. Eu nu am plecat niciodată de lângă tine, pentru că eu nu am venit niciodată. Eu nu am făcut nici un pas către tine. Tu singur veneai la mine… tu erai pasagerul din dreapta, iar acum doar cauți o scuză pentru nefericire.”

Aici fac dreapta și intru pe strada ei. Dau muzica mai încet și deschid geamul să iasă fumul care îi alcătuia trupul. De fiecare dată când mă plimbam cu mașina, ajungeam, de fapt nu ajungeam, mă duceam către strada ei. Și cam așa era… eu veneam, iar acum… sentimentele de ieri au devenit rănile de azi. Dar nu e tristețe ceea ce simt. E ceva… nu știu, parcă murdar. Parcă m-am murdărit cu umilința unei disponibilități fatale. Fatale pentru suflet. Cel mai rău e că, poate, și absolut total conștientă. Poate știam că va durea tot mai rău.

43400867_2213002445585624_6458982200107859968_n

I know I am a man of many crimes, especially of the spiritual kind. Iar văd marcajele drumului dublu. M-am defazat și mă exprim în altă limbă.

Și ajung din nou la întrebarea. cine sunt eu? Nu pentru tine. Pentru că pentru tine știu ceea ce sunt. Sunt ceva ce nici tu nu știi să îmi spui. Așa că trebuie să răspund la întrebarea: cine sunt eu pentru mine. Cu asta ai putea să mă clarifici? Pentru că nu mă pot vedea eu pe mine.

Aștept un răspuns și nu mai vine. Mă îndepărtez de casa ei, aprind din nou o țigară și dau drumul mai tare la muzică.

Încetul cu încetul, încep să o revăd pe ea și să o aud:

1

„Eu nu aș putea să îți spun cine ești pentru mine, ai dreptate, dar aș putea să îți spun ce ești pentru mine. Ești un playlist de vară. Câteva melodii de pe un cd audio… pe care le mai ascult din când în când atunci când sunt tristă. Îți dau play și mă simt mai bine. Cam atât.”

Mă uit la ea cu ură și nici măcar nu îi mai pot răspunde. Apăs pe buton, geamul se deschide, iar ea se evaporă în întunericul luminat de stâlpi în mod regulat.

Ce să îi mai pot răspunde? Ce să răspunzi la așa ceva? Cum să stai să asculți niște cuvinte lipsite total de empatie? Normal că altceva nu aveam de făcut. Calc pedala de accelerație, iar liniile întrerupte trec tot mai repede pe sub mașină. Luminile stâlpilor pâlpâie tot mai repede pe bord. 70, 80, 90 de km la oră, zgomotul motorului începe să acopere muzica. Dau drumul la muzică mai tare, mă îndepărtez tot mai mult de casa ei. 100, 110,120 de kilometri la oră, privirea mi se focalizează într-un punct din distanță. Muzica, din nou, începe să piardă războiul cu zgomotul motorului. Dau muzica tot mai tare, iar boxele încep să arate semne de oboseală.

43367835_353560195385704_7213171684122034176_n

130,140,150 de kilometri la oră. Mâinile strâng tot mai tare de volan. Pedala de accelerație începe să vibreze sub piciorul meu. Las toate geamurile jos și trec prin prima intersecție. Semafoarele sunt toate pe intermitent. 160, 170, 180 de kilometri la oră, drumul se întinde în fața mea. Liniile întrerupte au devenit continue. Dâre de muzică și fum de țigară sunt împrăștiate pe jos în spatele mașinii. Mă apropii de a doua intersecție. Galbenul semafoarelor taie o lumină pe capotă, după care dispare în oglinda retrovizoare. Un sunet ascuțit mă scoate din concentrarea mea. Tot bordul se aprinde. Luminile pentru plăcuțele de frână, ulei, ABS, toate sunt aprinse. „Check engine!”. Ăla e mult mai grav. Aprind altă țigară și ridic geamurile.

43595920_172170073667922_7064379169286651904_n

Parcă era 50, limita de viteză, o aud pe ea. Tonul e unul condescent.

„De parcă tu ai respectat vreodată vreo limită.”

Asta e. Acum știu să îți spun cine ești pentru mine. Ești limita mea.

„În sfârșit”, îmi spun eu cu ușurare și ridic piciorul de pe accelerație. Mașina rulează tot mai încet, muzica devine tot mai fadă, iar mirosul de new car al brădulețului se simte tot mai intens. De văzut nu o mai văd. Am oprit și muzica și tot nu o mai aud. Am ajuns acasă. Am parcat și, de data asta, am pornit alarma la mașină. Mâine mă duc cu ea la mecanic, sper să găsesc unul bun.

Scrie un comentariu