Plm! Cât să mai tac?

48378619_1049570105225720_1339386813977985024_n

Știți cum e viața mea? Ca o melodie frumoasă cântată afon… pe hârtie arată foarte frumos, dar când vine vorba să fie cântată, e un dezastru. Am avut mai demult o culoare care mi se plimba ușor printre simțuri, prin creier, un roz care îmi făcea răsăritul soarelui de vară mult mai vesel decât era el obișnuit. Era și un roz gălăgios, dar gălăgios într-un mod frumos, lent… cu timp. Nu știu, parcă era cu timp rozul acela, parcă acel roz nu se grăbea nicăieri, nu se potrivea pe filmul lumii de acum în care toată lumea se grăbește. Parcă ea, rozul care e ea, era ceva atemporal, ceva care nu se uita la ceas… Însă a venit și momentul dur în care rozul ei s-a spart în lumea mea și mi-a lăsat bucăți. Un fel de: „eu nu știu ce s-a întâmplat, dar atât a mai rămas, bucățile astea, descurcă-te cu ele”. Nu am mai rămas cu nimic, decât cu tăcere și cu neputința mea de a mai schița vreun gest sau un cuvânt din cauza unor… cutume ale societății. Și, din păcate, unele cutume ale inimii. Poate unele iubiri nu trebuiesc consumate niciodată, poate unele afecțiuni trebuiesc a fi negate pe totdeauna, doar pentru a menține iluzia normalului în care ne îngropăm.

E o prostie. O minciună, asta e. Atunci când ai impresia că liniștea pe care o cauți, a ajuns cumva aproape de tine, și a venit sub forma unei culori atât de gălăgioase și țipătoare, doar pentru a fi supusă unui semn al tăcerii consimțite… te simți ignorat, dat la o parte. Dar nu spui nimic, nu menționezi nimic, deși poate cauți cu ochi întrebători un răspuns. Cauți subtil și discret, nu strigi, nu te zbați, pentru că nu dorești să perturbi liniștea a doi oameni la care ții foarte mult. Așa că taci. Taci, pentru că altă opțiune nu ai. Nu există altă opțiune, decât să taci.

Iar pentru mine… a tăcea… e egală cu moartea… Deși muream în interior de multe ori, nu am spus-o niciodată… pentru că dacă spuneam ceva, vreodată, nu se rezolva nimic. Ba poate mai mult, complicam lucrurile. Iar eu nu sunt genul de om care să complice lucrurile, eu sunt genul de om la care vii să găsești răspunsuri, să rezolvi probleme, eu nu pot deveni parte din problemă. Accept orice îmi poate viața oferi, dar nu asta! Nu pot deveni o problemă. Și totuși, asta am ajuns: o problemă. Din fericire, nu sunt o problemă pentru alții, din nefericire pentru mine… am ajuns o problemă pentru mine. Din nou! Speram că acest lucru nu mi se va mai întâmpla, dar… asta e. Viața ți se întâmplă și nu ai nici o pârghie prin care să o controlezi. Life sucks sometimes, man, but what can you do? Accept it and just pretend… pretend everything is alright, pretend you are happy for someone you love. It is all a big lie, this world that we live in, why should I think that I am more than just a simple, beautiful lie?

Da, mi-a plăcut de ea… de când am văzut-o. Da, am vrut să o cunosc mai bine. Da… am vrut-o pe ea… Da, nu a ajuns să fie a mea. Da, m-am bucurat pentru ei… Da, muream în mine… Da, am mințit. Da, am ținut asta în mine prea mult…Da, asta e viața. Da, încă nu am învățat că ea poate fi nedreaptă uneori…

Nu, nu doresc să simt altceva. Nu, nu doresc ca ea să nu știe toate astea. Nu, nu doresc să rănesc pe cineva cu ceva ce eu nu pot controla. Nu, nu doream să scriu toate astea…dar cumva trebuia să le scot din mine, altfel înnebuneam, la fel ca mulți alții.

And, for fuck sake, I just got back from hell, I ain’t going back because they won’t let me in anymore…

Un Raspuns

  1. […] cu unele excepții, trădând astfel o nerăbdare copilărească care îl face uneori , din nou, vulnerabil și predispus la decizii […]

Scrie un comentariu