Foto: Adi Bulboacă

Ce e mult, e mult. Ce e prea mult… trece nonșalant de barierele metaforelor și forțează capacitățile senzoriale cu intenția automat asumată de a induce auditoriul într-o transă pre- și posttraumatică, cu zero vizibilitate spre orice orizont posibil, probabil sau improbabil. Ce e prea mult… tinde cu o brutalitate pură spre o formă de artă și mai pură. Iar arta a dat de „calea lactee” spre un asediu asiduu al simțurilor concentrate. Fii mai atent, cititorule, privitorule sau orice tip de receptor ai fi! Vorbim aici de artă teatrală, mai exact, chiar dacă pe un ton mai abstract. Este fenomenul „noului teatru” și, la prima vedere, este inuman de mult. Și probabil vrea, vrem sau vom fi dependenți…

Festivalul Internațional de Teatru Nou a făcut sâmbătă seara un pas masiv în sufletele mai mult sau mai puțin pregătite ale publicului arădean. Am putea spune că a fost o lovitură de teatru (de bun augur!), un șoc seismic pentru spectatorul obișnuit cu abordări puțin mai clasice, în ciuda faptului că asistă deja la a cincea ediție.

Spectacolul „Iarna”, în adaptarea Ancăi Măniuțiu (după Jon Fosse) și regia lui Mihai Măniuțiu, pare să încerce să elimine orice urmă a teatralității, înlocuind importanța discursului teatral cu limbajul trupului și cu tehnici audiovizuale, căutând o punte spre arta vizuală. Și nu numai. E poezie contemporană diformă acolo, e pictură translucidă în mișcare, e cinematografie cu presarea publicului în proiecție și, nu în ultimul rând, e muzică pentru sinapsele creierului și cartilajele din corp, care ignoră rolul primordial al timpanelor [coloana sonoră excelentă e compusă de Mihai Dobre (membru Șuie Paparude) și Ana-Teodora Popa].

Relația e deocamdată neclară. Întrebarea e unde vom ajunge dacă vom învinge temerile interioare și exterioare de a încerca ceva, la urma urmei, firesc.

Dincolo de experimentul văzut de afară însă, tot despre o relație „interzisă” e vorba și în „Iarna”.

Este frig și haos în acest mic univers paralel, în această gaură de vierme transcendentală. E un refugiu intim, frenetic și dezorganizat pe de o parte și aberant de calm pe de altă parte.

E ca un dans pe un nor deasupra prăpastiei lăuntrice…

care refuză – sau nu reușește să atingă – dialogul.

Foto: Adi Bulboacă

Cele patru personaje sunt, de fapt, doar două, separate și comasate în același timp în iluzii induse de stupefacții nespuse, asemenea unor stări apriorice controlate de stupefiante în proporții galactice. El (Andi Vasluianu) și Ea (Catrinel Dumitrescu) încearcă în mod repetat să stabilească sensul relației, dar eșuează constant să transpună în realitate ceea ce există într-o irealitate imediat înconjurătoare… care insistă, iar agonia, iremediabil, persistă. Tăcerea incomodă generează convulsii hipnotice, iar emoțiile violente perturbații cataclismice.

Înăbușeala în alb imaculat tânjește după o schimbare radicală, după culori vii, dar roșul intransigent care, până la urmă, se declanșează, nu oferă decât o altă supradoză de sentimente informe, un sevraj bizar, insuportabil de străin.

E un conflict conștient, sub voalul confuziei, între imaginile statice și delirul mișcărilor, dar e și o coeziune a unor jocuri de lumini invazive cu sunetele care accentuează impulsurile platonice pe un teren care excelează prin platitudine.

În esența lui, spectacolul este „o stranie și enigmatică poveste de dragoste”

Așa cum spune Anca Măniuțiu, este o „formulă spectaculară și stilistică inedită, în care, într-un decor abstract și ascetic – având însă uluitoarea și paradoxala capacitate de a exterioriza și interioriza IARNA – evoluează, în universuri paralele, unde gravitația și imponderabilitatea par că se contopesc, corpuri reale și corpuri fantasmatice, pulsiuni reprimate și pasiuni devastatoare, care ne vorbesc despre singurătate, despre nevoia de celălalt și despre dificultatea de a comunica”.

Foto: Ciprian Duică

E un spectacol în care, în caz că-ți forțezi interesul spre un anumit amănunt – în mintea ta – însemnat, memoria ta este destul de rapid înșelată (obligată chiar!) să elimine informația. De exemplu, cum că din distribuție fac parte câțiva actori celebri precum Andi Vasluianu, Catrinel Dumitrescu sau Ștefan Lupu, iar acest lucru se întâmplă în mare parte pentru că cea care captează toată atenția este, până la urmă, Andrea Gavriliu, coregrafa și personajul imaginar feminin în această cușcă a simțurilor înghețate. Ea acaparează, „demontează” și „remontează” după bunul plac scena. Este energia care ține povestea compactă. Nu degeaba, FITN5 ne-a avertizat încă dinainte de debut cu un FOCUS pe Andrea Gavriliu… și asta am primit, instant și în proporții mai mult decât satisfăcătoare.

Doar că e o montare (prea) îngustă, exclusivistă. Scenograful Adrian Damian a gândit un coridor „pufos” și nealterat de exterior, ilustrând perfect caracterul ermetic și „înjurând” subtil posibilitatea expansiunii acestei lumi cvasi-reale și cvasi-imaginare, dar supunând, în același timp, spectacolul la incapacitatea de a trece de stadiul de experiment. Nu e un spectacol pentru o sală plină, degeaba v-ați uitat mirați spre lojele superioare! Nu (mai) era nimeni în stânga, în dreapta, sau sus. E o transpunere unilaterală, care rămâne o țintă indirectă pentru un arc direct.

Dar direcția ochită este una oportună. Montarea lui Măniuţiu a fascinat criticii de specialitate, fiind considerată una dintre producţiile-reper ale anului 2016. Succesul la public a determinat Teatrul Nottara să programeze spectacolul în câte două zile consecutive, pentru a face faţă cererilor, iar scenografia realizată de Adrian Damian i-a adus nominalizarea pentru cea mai bună scenografie la premiile UNITER din acest an, care se vor decerna mâine (8 mai), la Timișoara.

Foto: Adi Bulboacă

IARNA
de Jon Fosse

Traducerea: Carmen Vioreanu
Adaptarea: Anca Măniuțiu
Regia: Mihai Măniuțiu
Scenografia: Adrian Damian

Distribuția:
Catrinel Dumitrescu
Andi Vasluianu
Andrea Gavriliu
Ştefan Lupu

Coregrafia: Andrea Gavriliu
Light design: Cristian Șimon și Andrei Florea
Sound design: Vladimir Ivanov
Muzica: Mihai Dobre și Ana-Teodora Popa
Foto: Adi Bulboacă, Ciprian Duică