DUMNEZEUL DE A DOUA ZI
de Mimi Brănescu
Regia – Claudiu Goga
Cu: Mirela Oprişor şi Vlad Zamfirescu

Îmi pare rău s-o zic, dar o comedie sleş dramă pe nici un sfert reuşită. Ca actor, Mimi Brănescu îmi place destul de mult, teatral vorbind însă, piesa din seara asta a fost slăbuţă rău. Revin şi zic că nu pot să-i neg contribuţia actoricească în filmul românesc (l-am văzut în Moartea Domnului Lăzărescu, Boogie, Periferic, Medalia de onoare sau în mult mediatizatul Marţi după Crăciun, dar sunt şi multe altele pe lângă acestea care merită văzute – de exemplu Hârtia va fi albastră sau Visul lui Adalbert), iar cealaltă piesă a sa, intitulată ,,Gunoierul’’ – e tot aşa, destul de faină. Ce vreau să zic e că dacă ar fi venit la Arad, cu siguranţă aş fi mers la el să-i strâng mâna. Totodată nu l-aş scuti de critici pentru un asemenea spectacol – banal, siropos şi gol în substanţă. Plictisitor, facil şi cu o poveste atât de păsări-lăţi-lungită, îţi dădea impresia că ar fi trebuit să se termine demult. Ai fi zis că actorii au rămas pe scenă să mai improvizeze pe lângă. Bine, fie vorba între noi, de la început mă simţeam ca în liceu la ora de fizică, unde ţagăra se mişca cu un minut pe secundă.

Unii râdeau din pură complezenţă – în rest impunându-se momentele penibile de linişte totală şi scârţâit de scaune.

Au apărut şi situaţii în care un băiat săracul, contestat de toţi snobii de care nu mai aveam aer în sală, a avut nevoie la baie şi a ieşit în timpul spectacolului, trântind grăbit uşa. Dacă lu` ăsta-i crăpa vezica şi venea salvarea, hm ? Naiba s-o ia de treabă, măi oameni buni !

Sigur, nu-i normal nici să se mute scaune de aici dincolo chiar la un sfert de oră după ce a început piesa. Vinovaţii fiind, pe lângă oamenii cu bilet, chiar plasatoarele. Dar ăsta-i personalul şi publicul cu care lucrăm… deocamdată. Sunt convins (în sensul în care Bogdan Costea m-a convins – prin noul site, interactiv şi actualizat la zi, prin dorinţa sa de a forma şi educa în timp publicul – deşi puntea de legătură între extremităţile vârstelor ştim că e zero) totuşi că ediţia de anul viitor va avea un segment interesat mai bine conturat la capitolul maniere. Cât o fi şi ăsta ca număr. Însă şi aici putem preconiza o semnificativă creştere, având în vedere că în 2011 preţul biletelor a fost pe jumătate din cât este el acum şi nu a venit atâta lume. Cred că cel mai mult a ţinut de promovare şi de faptul că mai toate piesele grele au fost programate să se desfăşoare la Teatrul mare.

În fine, revenim la marele nostru bla-bla. Din nou aş dori să-i subliniez caracterul patetico-cosmopolitan.

Deşi l-am îndrăgit pe loc pentru rolul din ,,XXL’’, Zamfirescu de a doua zi n-a mai excelat în absolut nimica. A ars cartofii pe care trebuia să-i prăjească în faţa noastră până când i s-au făcut negri şi a jucat la fel de slab ca neexperimentata sa colegă, Mirela Oprişor, ezitând în dese rânduri.

Peripeţiile lor de cuplu încercau să parodieze tragismul relaţiilor de tip du-te vino prin nişte monologuri în paralel, rostite pe rând. Poveştile mergeau mână-n mână pe principiul antitezei, discordanţă prin care se voia ca piesa să capete mult dorita valoare comică. Mare greşeală, aş zice. Mă simţeam ca un prizonier încătuşat stând cu coatele lipite de braţele scaunului. Un scaun de pe care nu mă puteam ridica cu una cu două. Măcar am ieşit cu maximă sinceritate din sală, fără să aplaud.

Pe finele show-ului, oamenii îşi scărpinau vârful capului, tuşeau şi se uitau la ceasuri, secaţi de răbdare.

Deşi clişeele textului m-au ucis de-a binelea, au fost totuşi şi câteva fraze care mi-au plăcut, dar care nu au putut ţine totuşi locul celor două ore scurse doar pentru a mă exaspera. Şi nu era genul ăla de spectacol la care aveai şansa să adormi. Nu, a fost un adevărat coşmar.

Frazele de care vă vorbeam adineaori făceau referiri la inocenţa unui bărbat care, sărutând o femeie, ejaculează la fel de candid sau la activităţile conjugale din dormitorul părinţilor, reluate după două decenii: ,,El: Te doare ? Ea: – Eşti uriaş ! El: – …Nu te mişca !’’ Comic de situaţie ok, à la ,,Bună ce faci ?“. Ei, uite că am şi râs. Aşa, vreo patru-opt secunde.

Dom’le, da’ multă lume…