Ceasul în care nu am aflat nimic unul despre celălalt
Spectacol de teatru – dans
Regia, coregrafia: Bozsik Yvette

Ca dovadă că nimic nu a lipsit din programul festivalului, iată-mă făcând cronica unui spectacol de dans. O să intru direct în pită, cum s-ar zice.

Totul a început cu iluzia unei cortine, proiectată pe un ecran-gigant cât scena şi ,,ridicată’’ doar ca să dezvăluie restul imaginilor ce au curs pe parcursul minutelor în ton cu paşii de balet ai colectivului de dansatori. Pe lângă asta, un uşor efect difuz, creat de o pânză la fel de uriaşă, îţi dădea senzaţia că actorii înotau în lumină (Care lumină ? A reflectoarelor. Bravo !). Dispăreau, apăreau… semănau cu peştii aceia din acvariul pentru screensaver. Dintr-o dată, pe fundal pescuia un bătrân într-o baltă, scenă filmată cu un o cameră ascunsă, pentru a surprinde astfel realitatea în imagini cât se poate de autentice. Acestea contrastau puternic cu armonia ţopăielii generale.
.
În desele lor ieşiri din scenă, au dansat, au jucat fotbal, au mimat în slow-motion o cafteală de cartier, pe o muzică vioaie şi antrenantă de contrabas, vioară, trombon şi tamburină, alternată cu o alta calmă, de pian. Ba era unul, ba erau o sută pe scenă. Văzându-i cum dispăreau scamatoriceşte în întuneric asemenea unor holograme, înţelegeai foarte bine caracterul perisabil al acestei arte fugitive de ansamblu care este teatrul. Care, tocmai datorită acestui lucru, iese bine pe întregime, dar scârţâie la fiecare abatere de replică sau bâlbă. În acest caz, nu a fost cazul. Ce a fost destul de intrigant ? Păi lipsa unei teme precise. N-am înţeles mai nimic din muntele acela de mişcări burlesque. Şi nu, refuz să consult alte cronici pentru a-mi încropi una proprie, atâta vreme cât la faţa locului ar fi trebuit să mă elucidez şi nu căutând pe net.

Marea dramă a zilelor noastre, a erei lui homo videns, tocmai în asta constă. Aparatură de ultimă oră, efecte deosebite, jocuri coregrafice uimitoare în rândul interpreţilor şi semnificaţia întregii tevaturi egală cu zero. Luaţi-o pe Lady Gaga spre exemplu, şi veţi înţelege imediat la ce mă refer. Au trecut vremurile când Michael filma clipuri revoluţionare sau executa concerte impresionante, în ambele cazuri trăgând serioase semnale de alarmă. Având un solid concept artistic la bază.

Inspectori costumaţi în pardesiu, arhitecţi cu caschetă de protecţie consultând blue print-uri, femei la piaţă cu troley-urile după ele. Groupies care invadau scena, aruncând cu ţipete spre nişte staruri rock ce performau la bustul gol. Serviete din care săreau afară kilograme de mere, nişte tipi care mânuiau rachete de badminton, alţii care jucau ruleta rusească, învârtind încoace şi-ncolo pistoale pe la tâmplă. Dive ale modei prezentându-ne ultimele tendinţe, bărbaţi cu aripi de înger, călcaţi de către călcâile adânci ale unor femei. O lebădă neagră graţiindu-ne cu mişcările ei suave, tipi cu ochelari de soare şi bretele, soldaţi care făceau flotări şi se târau, dansând cu coatele printre picioarele lucioase ale unor dame. O femeie de servici mătura şi ea pe acolo, în timp ce o ţăcănită ne bombarda timpanele cu bătăi de ciocan. Un maestru zen stând în poziţie de lotus, o gravidă care tocmai năştea, pompieri care se clătinau pe loc, gata să-şi piardă echilibrul şi să cadă pe spate, manevrând ca pe un volan o scară enormă. Nişte adolescenţi înotau pe role, clovnii ne distrau şi ei prin tot soiul de scamatorii comice, o mireasă curăţa scena cu albul trenei sale, iar ciobanii echipaţi cu zobon şi toiag şi-au dat la rândul lor întâlnire. Şi multe altele. Cam astea au fost scenele. Aşa că măcar v-aţi făcut o oareşce imagine. Cu ceva-ceva tot ajută incapacitatea mea de a sintetiza lucrurile. Lasă, ziceţi bine mersi că n-am luat la rând numele fiecărui actor în parte. Din start aveam trei pagini.

Cred că pentru garderobă au venit la Arad cu un camion comercial. Prin urmare, tot ce-i mai lipsea acestui minunat balamuc erau probabil animalele de circ.

Filmuleţele (Doamne, în câte locuri au filmat !) se succedau în momentele când actorii schimbau de zor pe hăinăraie în culise.

Atât compoziţia umană de mişcări, cât şi părţile de dixieland, (stil care apare atât de frecvent în filmele lui Woody Allen) m-au transportat pe tărâmul şaptezecist al platourilor de filmare din ,,All That Jazz’’ (încercaţi şi ,,The Producers’’ – n-o să vă pară rău). Din punctul meu de vedere, ce a încercat acest colectiv a fost să ne zică: ,,Iată ce am putut face din realitatea monotonă în care dumneavoastră, cei de pe scaune, vă veţi reancora de îndată ce veţi ieşi afară pe uşile teatrului.’’

Mi-a părut rău că nu am priceput o iotă, totul fiind în maghiară. Netradus. În afară de asta, mă simţeam ca supus la un generator electrostatic, cu toate firele de păr stându-mi ridicate pe mâini.