„Eu nu strivesc… corola… de minuni”. Na, las-o atunci, dă-mi-o mie. O voi strivi eu, pentru că văd că oamenii nu știu ce să facă cu ea. Îi lovesc minunile în fiecare zi și ei tot reci rămân, de parcă nu dintr-o minune s-au născut.

Oamenii arată iubire, compasiune, mirare pe stelele de pe cer, ajung să le și calce pragul și se trezesc unii să spună că noaptea e neagră. Spun că lumea e rea. Nu, lumea nu este rea, lumea este așa cum ar trebui să fie. Toate sunt în ordinea în care ar trebui să fie. Există exact atâta iubire cât trebuie. Cât dai, atâta primești. Unii trăiesc cu impresia că au dat și n-au primit.

Dar au uitat să se uite în interior, să vadă cu ce scop au dat. Pentru că au dat din motive egoiste și nu au realizat că și ei exact asta vor primi, egoism.

Mai există un tip: cel care dă dar primește în schimb egoism. Aceia sunt oamenii despre care mi-a povestit pisica de Chesshire într-o seară.

Acei oameni care dau și sunt recompensați cu egoism, vor continua să dea. Ei nu se vor mai opri până când nu îi va arăta și celuilalt opțiunea de a primi și a nu da înapoi egoism. Li se vor arăta și cealaltă parte, nu pentru că egoismul e rău, dar este orbitor.

Natura egoismului, departe de explicația dată de Oracolul din Alexandria, este aceea că este orbitoare. Are o lumină albă, strălucitoare și nu te lasă să vezi culorile din jur. Acele culori vor diminua strălucirea lor și astfel lumea egoistă va fi doar colorată.

Totuși, Pink Floyd a explicat spectrul luminii pe albumul The Wall.