Confesez faptul că nu mă mai uit în adevăratul sens al cuvântului la televizor din anul 2007…singurele momente în care îmi mai arunc privirea către micul ecran sunt acelea când stau într-o cafenea sau sunt într-o vizită şi mă plictiseşte interlocutorul meu…

Deci, în mod obiectiv, trebuie să recunosc că nu sunt 100% în temă cu emisiunile ce se mai difuzează astăzi…Dar, într-una din zilele acestea, s-a nimerit să trebuiască să aştept după cineva, singură fiind într-o cameră cu televizor…M-a apucat nostalgia copilăriei şi am butonat repede pe primul post de desene animate pe care am putut să îl găsesc…

Aici intervine subiectul pe care doresc să îl dezbat. Vă recunosc cu toată sinceritatea de care sunt capabilă, am fost în stare de şoc. Pe ecran erau ceva personaje desenate în cel mai oribil, inexpresiv şi simplist 3D pe care industria e în stare să-l ofere, iar despre dialog nici nu are sens să menţionez. Fiecare voce enumera inexpresiv ceva activităţi stupide pe care le făcea în momentul de faţă…”uite, Thomas, sunt pe o insulă…uite Thomas sunt înconjurat de iarbă…uite Thomas, am în mână o floare…”.

De ce m-am şocat? Pentru că până în momentul respectiv nu eram conştientă de percepţia pe care au ajuns să o aibă în zilele noastre adulţii asupra minţii copiilor… Îi cred nişte cretini. Generaţia actuală de părinţi e atât de preocupată să-şi protejeze copii de orice rău, încât ajung să le omoare orice şansă de dezvoltare a imaginaţiei şi a personalităţii individuale.

Desenele animate ale copilăriei mele sunt catalogate în ziua de azi, la acord general, astfel: PREA VIOLENTE… Violente? Viaţa e dură, şi doar pentru că îţi creşti copilul într-o eprubetă, nu înseamnă că nu va veni momentul în care acesta se va izbi de ea.  Şi simplul fapt că l-ai ferit de orice imagine rea, îţi garantează că va simţi lovitura de trei ori mai tare, la momentul maturizării.

Desenele animate ale copilăriei mele reprezentau cu mult mai mult decât simple desene cu monştri şi explozii. Ele erau un simbol. Învăţau copiii, la nivel inconştient, un set de valori foarte important şi anume: „eroii” sunt cei care luptă mereu pentru dreptate, iar prin ambiţie, inteligenţă şi perseverenţă, reuşesc mereu să-şi atingă scopurile, iar monştrilor, „personajelor negative”, datorită egoismului şi răutăţii lor, le sunt mereu oprite planurile maliţioase şi sunt pedepsiţi pe măsură.

Pe lângă acest aspect, desenele aveau dramatism, o poveste condensată, prezentau copiilor lumea legendelor, lumea ştiinţei, sau lumea adultă care îi înconjoară şi se foloseau de sarcasm pentru a critica defectele societăţii. (ex: „Looney Tunes”, „The Real Adventures of Johnny Quest”, „Batman”, „Gargoyls” etc.). Desenele actuale nu prezintă nimic de acest fel, ele menajează mintea „fragedă” , „incabilă” de a înţelege lucruri de proporţii a copiilor şi în schimb le insuflă încă de mici microbul consumarismului. Toate personajele din serialele actuale pentru copiii, au un set de valori superficial, legat de obiecte care trebuie cumpărate. Copilul învaţă de mic doar că pentru a fi apreciat de cei din jur trebuie să aibă jucăria cutare, sau telefonul cutare, sau să aibă un iubit / iubită cu maşină, într-un cuvânt să se CONFORMEZE. Ideea de a fi diferit, original nu mai apare deloc, se încurajează efectul de turmă…altceva eu personal nu am reuşit să observ…

Şi pe lîngă asta…un alt aspect important legat de desene animate, pe care l-am amintit mai sus, este modul în care sunt realizate vizual….acum sunt concepute pe calculator, în cel mai simplist şi inexpresiv mod…Pe vremuri, erau desenate în aşa fel încât chiar dacă erau prezentate doi-dimensional, vibra viaţa în ele…aveau mimică, gesturi, erau UMANE.

Şi de ce aşa diferenţă? Tot din cauza obsesiei societăţii actuale pentru BANI. Atunci desenatorii işi iubeau meseria. Se bucurau că au un loc de muncă în care pot să îşi desfăşoare pasiunea vieţii lor, unde puteau să-şi dea frâu liber creativităţii, imaginaţiei. Salariul era un lucru suplimentar. Nu o făceau pentru bani. Că veneau bani din asta, cu atât era mai bine, dar nu acesta era motivul.

Acum TOTUL se face doar pentru bani. De aceea toate desenele sunt făcute în cel mai rentabil mod posibil, în maximă viteză, pentru a putea să facă cât mai multe, pentru a putea să scoată câţi mai mulţi bani. Asta e reţeta. Asta e problema. Atunci era artă, acum e industrie, e afacere. Atunci se gândeau la produsul finit în mod calitativ, acum doar  în termeni legaţi de profit. Să-i ia naiba pe copii, bine le e şi aşa….Noi să scoatem bani…

Eh, şi modul ăsta de gândire se regăseşte în toate emisiunile, filmele difuzate de televiziune. Ce e mai ieftin, ce prinde maselor de oameni, ce aduce profit maxim. Nu acceptăm riscuri….
Dar poate că lumea nu este conştientă de importanţa unor simple desene animate asupra vieţii umane. Adulţii de astăzi văd în desenele animate simple imagini mişcătoare făcute pentru a îi scăpa câteva ore de odraslele lor. Se pare că au uitat propria lor copilărie şi nu sunt conştienţi că imaginile, experienţele primilor ani de viaţă sunt vitale pentru dezvoltarea modului de gândire şi a imaginaţiei. Ce vezi în copilărie îţi marchează personalitatea pentru tot restul vieţii tale. Fie conştient sau nu. Eu personal abia acum realizez enormul impact pe care aceste poveşti le au asupra personalităţii mele. În mare parte, ceea ce sunt se datorează acestor desene, pe care lumea le trateaza atât de superficial acum. Modul meu de a glumi, modul meu de a analiza totul la rece, de a mă baza pe argumente, pe logică, pe ştiinţă, sarcasmul meu…toate aceste trăsături de caracter le regăsesc acum, dacă revizionez câte un desen animat vechi, în acele personaje.

Spuneam că oamenii de acum nu sunt conştienţi de acest lucru, de aceea crează desene animate care îndobitocesc în aşa hal psihicul fraged. Dar dacă e să mă gândesc mai bine, îmi zboară mintea către o idee mai grotească. Dacă oamenii ŞTIU de acest efect şi tocmai acesta este efectul dorit? ‘’ Hai să îndobitocim, să limităm tocmai din fragedă copilărie dezvoltarea minţii umane, pentru a putea ulterior să îi manipulăm cu cât mai multă uşurinţă. ‘’ Se ştie dintotdeauna că omul, cu cât  e mai prost, cu atât conducerea poate să îl exploateze mai bine…

Şi uite aşa, am ajuns şi la explicaţia logică pentru care am renunţat eu să mă uit la televizor. Dar sunt câteodate momente ca cele de faţă când intru din nou în contact cu el şi efectul e acelaşi, mereu: Mă enervez.