Inteligenţa: binecuvântare sau corvoadă?
De ceva vreme încoace mă arde o invidie teribilă pe oamenii proşti. Cât de plăcut şi uşor e totul pentru ei! În primul rând, cu cât sunt mai proşti cu atât sunt mai lipsiţi de complexe, ba mai „geniali”. Când eşti prost, orice ţel îţi pui în viaţă ţi se împlineşte exact aşa! Vrei să fi cel mai bun cântăreţ, puf!, eşti! Nu contează că eşti afon, cei care ţi-o spun sunt doar răutăcioşi, tu eşti privighetoare! Vrei să fi poet? Gata, eşti! Cu cât mai siropoase îţi sunt poeziile cu atât vei fi tu un poet mai genial! Iar cei care nu apreciază, sunt doar nişte inculţi…Vrei să fi fotomodel? Dacă-ţi vor spune că arăţi ca o balenă, sunt doar invidioşi; ei niciodată nu vor avea un trup atât de sculptural…Eşti tot ce vrei tu să fi pentru că lumea în care trăieşti e produsul propriei tale minţi…
Nu îmi dă pace gândul ăsta…inteligenţa e chiar un blestem? Cu cât devii mai deschis la minte cu atât realizezi cât de mult încă mai ai de învăţat…iar cu cât înveţi mai mult, cu atât devii tot mai avid de cunoaştere şi tot mai critic cu tine însuţi.
Un om limitat niciodată nu va vrea mai mult de la el. În viaţa lui nu există acest stres. Este mulţumit cu ce are şi pentru asta este fericit. E un mod foarte uşor de a-ţi duce viaţa, însă oricât de greu e să-mi împing mereu limitele, eu nu pot altcumva….Nu pot înţelege cum poţi alege o singură variantă şi să rămâi pe ea o viaţă întreagă. Să pui pur şi simplu „punct”.
Cu cât trece timpul, observ că nu mă mai pot identifica cu modul de gândire pe care-l aveam acum câţiva ani şi sunt convinsă că probabil peste câţiva ani nu voi mai putea să mă regăsesc nici în ideile de acum. Da, pot găsi anumite punţi, anumite seturi de valori comune, însă per ansamblu concepţiile de demult îmi sunt efectiv alienate. Şi sunt convinsă că este un lucru benefic. Pentru că dacă aş fi cu adevărat mulţumită 100% de mine şi aş spune „Gata! Am atins punctul maxim! Sunt exact cum vreau!”, nu aş mai avea niciodată posibilitatea de a evolua. Şi în definitiv nu asta e menirea fiecăruia în viaţă? Să evolueze? Să-şi întreacă mereu limitele?
Tocmai de aceea sunt atât de sceptică cu oamenii împăcaţi 100% cu ei. Mă gândesc: „Bun. Ai ajuns în vârf. Şi-acum ce?”.
Nu degeaba în orice carte sau orice film (care se respectă şi sfidează stupidul „happy-end” hollywoodian) atingerea perfecţiunii e urmată de moarte. Pentru că e inimaginabil ce poate fi dincolo de acel „vârf”.
Vârstnicii cei mai lucizi şi în formă pe care i-am cunoscut, au mers exact pe ideea aceasta de „niciodată nu te opri, mereu învaţă lucruri noi”. Deoarece atunci când pui punct, mintea începe încetul cu încetul să se erodeze. Repausul intelectual aduce automat un văl înceţoşat peste creier, amorţind treptat întregul nostru organism.
Contiunaţi mereu cercetarea, nu vă opriţi din a vă pune mereu întrebări şi ridicaţi-vă mereu nivelul pretenţiilor asupra propriei existenţe, oricât de tentantă şi uşoară ar fi alternativa mediocrităţii! E posibil ca inteligenţa să pară o corvoadă, dar e o corvoadă pe care merită să o îmbrăţişăm, pentru că în definitiv e în beneficiul nostru!
În încheiere vă las un citat care mi-a plăcut mult:
„Problema cu lumea aceasta este că oamenii inteligenţi sunt plini de îndoieli, pe când cei proşti sunt plini de încredere” – Charles Bukowski
Comments are closed.