Zilele astea am dat accidental peste jurnalul meu din liceu. Da, amuzant moment… Cândva aveam și unul din asta… Dar am renunțat să mai scriu în el din motive necunoscute mie… Însă în ziua în care am hotărât că e de-ajuns cu destăinuitul gândurilor mele pe hârtie (paradoxal asta fac și acum) am lăsat o ultimă „scrisoare” ca un mesaj pentru mine cea de peste ani,
care va urma cândva să recitească cele scrise atunci. O pornire ilară, însă care totuși a fost una foarte bună, pentru că acum, citind cele scrise pot spune că m-am uimit. În scrisoare mi-am lăsat un mesaj gen „reminder” cu toate dorințele mele de viitor, dorințe care evident nu mai coincid de loc cu cele actuale.

Ați văzut filmul „The Kid” cu Bruce Willis? Dacă nu, ar trebui să-l vedeți. În film, maturul se întâlnește, printr-o întâmplare neobișnuită, cu el cel din trecut, cel la vârsta de vreo 6-7 ani… E interesant să ne punem întrebarea dacă ceea ce suntem acum și ceea ce considerăm important acum ar coincide cu dorințele copilului din noi! În cazul meu, am descoperit că nu. Și descoperirea m-a întristat. M-a făcut să mă gândesc că noi oamenii, o dată ce înaintăm în viața, ne pierdem capacitatea de a visa.

Când ești copil încerci să fii cât mai sincer cu tine însuți și cu dorințele tale, fără să mai ții cont de enormitatea barierelor care ar exista între tine și împlinirea acelui vis. Tot ce știi e că vrei acel ceva și că așa va fi. De exemplu: „Voi locui în India cândva”…

Când treci de o anumită vârstă apare îndoiala, apare conștiința mediului înconjurător. Nu mai poți spune pur și simplu „voi locui în India cândva”. Începi să te gândești că pentru a ajunge acolo îți trebuie bani, iar când vei ajunge acolo va trebui să îți faci rost de un loc de muncă și de apartament și chiar dacă reușești toate astea poate e mai greu acolo, poate nu o să te acomodezi, aici măcar ai prietenii tăi, bla, bla,bla… Cu cât trece timpul, la fiecare vis avem tendința să îi amputăm frumusețea de simplu vis și să îl transformăm în gânduri cât mai calculate, cu cât mai multă logica, variante analizate, statistici etc…

Ce vreau eu să știu e: Chiar ne-am pierdut abilitatea de a visa? Mă uit în jur și observ că până și în filme viziunea pe care o avem legată de viitor e chiar nihilistă, ca să spun așa. Parcă în deceniile trecute oamenii încă mai aveau luxul de a își folosi imaginația în moduri cât mai plăcute. Orașele viitorului erau pline de tehnologii inovatoare, înspre beneficiul omenirii, totul era colorat, vesel… Acum viziunea noastră despre viitorul mai îndepărtat e mereu apocaliptică (ori suntem sub vreun regim al terorii, ori ni se termină resursele și murim de foame…). Și asta pentru că acum, înainte să începem să ne imaginăm viitorul, luăm în calcul TOATE problemele ce ne înconjoară. Dar vă întreb eu: PENTRU CE? Măcar așa, prin scurtele momente în care ne gândim la viitor, să evadam din lumea obositoare și banală care ne înconjoară.

De ce să nu ne înfrumusețăm puțin viața chiar dacă știm că balanța probabilității nu se înclină înspre îndeplinirea exactă a viselor noastre? E un răsfăț inofensiv…