Primul meu infarct a fost un fiasco

primul meu infarct a fost un fiasco tomckat arad culture

A fost o seară înfundată în neliniște, încărcată cu stres și gânduri difuze. Seara în care, uitându-mă terifiat în oglindă, mi-am văzut moartea. O groază ce nu se poate compara cu nimic în lume… un trip în care nu ți-ai luat niciodată bilet și afli pe ultima sută de metri că nu te-ai urcat pe trenul corect.

Când eram copil, în jur de 5 ani, mi-am imaginat pentru prima dată cum poate fi senzația morții. Ce  reprezintă ea, de fapt, și cât de gravă e, totuși, termenul MOARTE. Nu am înțeles perfect fenomenul, dar știam că e o pierdere definitivă. Trecerea în nimic. În seara aceea, când maică-mea a pus plapuma peste mine am izbucnit în hohote de plâns și i-am zis că nu vreau să mor. Maică-mea, ușor stupefiată, dar în același timp cu o oarecare indiferență, mi-a zis că n-am să mor, decât când voi fi foarte, foarte bătrân. Copil fiind, am crezut-o. Atât de mult, încât lacrimile mi-au fost șterse imediat de un zâmbet satisfăcut. Am adormit imediat, și am visat. Din a doua zi nu m-am mai gândit niciodată la moarte.

Cam la a treia cană de cafea a început prima simptomă… capul meu se-nvârtea pe elicea minții și mi-a provocat instantaneu o scârbă de nedescris. Am aruncat cafa, și după un ultim fum tras, și țigara. Nu am mâncat nimic în acea zi, aveam prea multă treabă. Am băgat în schimb două căni și jumătate de cafea, țigări la greu, și poate și 2-3 energizante ieftine, cu gust de gumă Turbo în format lichid. Mi-am dat seama că mă simt oribil când m-a apucat o amețeală demențială stând în fața calculatorului… În condiții normale aș fi savurat senzația, dar acompaniată cu o febră internă în plin proces de evoluare și o durere de cap chinuitoare nu e ceva ce-și dorește omul, nici măcar duminica.

Trebuia să plec. Urgent, oriunde. Nu conta. M-am trezit într-o kebabărie unde m-a fascinat comportarea atât de drăgălașă a unei mămici cu copilul ei. Erau de o poezie fără titlu. Asta până când copilul să înceapă să facă crize de nervi că vroia cartofi ca și-n McDonald’s. Nu știu dacă a fost o greșeală semnificativă sau nu, dar în momentul acela a fost o mană cerească hamburgerul ăla imens… poate un pic prea sărat decât de obicei. Sarea, cică, nu e prea ok dacă ai o tensiune care se schimbă drastic ca și vremea din zilele noastre. Însă eu, din câte știu, nu am avut niciodată probleme cu tensiunea arterială, cel puțin nu atât de grave. În jur de 100 – 140 încă e normal, spun doctorii. Desigur, în anumite concordanțe.

A fost o seară înfundată în neliniște, încărcată cu stres și gânduri difuze. Am ajuns acasă, direct în pat. Aș fi preferat să stau în liniște totală, în bezna Apocalipsei alternative. Nu știu de ce am pornit televizorul pe CNN. Blonda mea nu-mi răspunsese la niciun mesaj, lucru cu care am început deja să mă obișnuiesc, dar îmi presa inima gândul că poate totul e doar în mintea mea. Tot ce credeam că e între noi. A sunat telefonul exact când nu mă așteptam… dar, desigur, nici persoana nu era cea la care mă așteptam. Am primit o veste destul de proastă ce mi-a intensificat durerea de cap.

Oh God… paranoia e exact ce nu-i lipsește nimănui în astfel de momente paranormale. …….O înțepătură în inimă. Un fleac. Pot să zic că-s un colecționar involuntar de înțepături în inimă. Însă durerea în piept era destul de neobișnuită iar următoarea mea mișcare, cu siguranță, n-a fost decât gaz pe foc. Cola, direct din sticla de doi litri…

Mă întreb dacă ai fost cândva la un pas de a ști, cu certitudine, că… atât. Asta a fost tot. Te duci dracu’. Acea clipă, acea milisecundă, e cea mai cumplită senzație, te asigur. Dar ce e, dacă…? …dacă în acea milisecundă mai ai șansa să te salvezi. Să deții controlul. Să spui un NU hotărât, și să acționezi ca atare. E o mică problemă la mijloc… atunci când corpul tău nu dă semne cum că te-ar auzi…

…în următoarea secundă mi-am pierdut echilibrul în asemenea hal, încât m-am simțit în Cosmos. Fără aer, fără gravitație, fără șanse de supraviețuire în următoarele nanosecunde… Prostia mea, dar, oarecum, oricum instinctivă, a fost că mi-am pus mâna pe piept… În locul inimii aveam o mitralieră care s-a crezut într-un cine-știe-ce cerc vicios de Vietcongi. Cu greu, am făcut doi pași și, uitându-mă terifiat în oglindă, mi-am văzut moartea cu ochii injectați fixați în privirea mea.

PANICĂ! …E greu de descris ce gânduri îți trec prin cap în aceste momente… poate chiar ultimele tale momente… dar în orice caz, e o frică oribilă, o groază ce nu se poate compara cu nimic în lume… Un trip în care nu ți-ai luat niciodată bilet și afli pe ultima sută de metri că nu te-ai urcat pe trenul corect. Dar eu n-aveam timp pentru astfel de prostii. Din fericire, autocontrolul meu a funcționat relativ ireproșabil, și mi-am amintit de o chestie ce am citit pe undeva, cândva… whatever. RESPIRAȚIA e condiția substanțială a vieții umane. Mda. Dar cum să iei aer relaxat, fără emoții, ca un yoghin ras pe cap, când inima ta stă să explodeze și îți simți deja și sângele al naibii de fierbinte urcându-se în creier? Liniștește-te, you god damned heart… calmează-te! …ușor de zis, mă gândeam, dar simțeam, știam, că inima mea va ceda din clipă-n clipă… dacă nu acționez urgent. Am mers foarte, foarte lent în bucătărie… am lăsat lumina stinsă… și cu mâna tremurândă am umplut un pahar cu apă de la robinet. Am deschis geamul și am sorbit apa încet, luând aer sistematic… îmi simțeam pieptul ca și cum ar fi un focar de infecție în ultima fază de degradare, dar am considerat că trebuie să-mi verific din nou inima… Oare mai funcționează?În interiorul meu știam că da, fiindcă nu era nevoie de palmă să-ți dai seama că bate cu 500 BPM. Totul ținea deja de aproape un minut. De un secol… concentrat într-un minut. Apa nu dădea semne că m-ajută… de afară venea un aer răcoritor iar eu aveam senzația că încep să devin din ce în ce mai rece. Mi-am mai verificat inima… bătea nițel mai ok, dar m-a terifiat gândul că se încetinește în semn de capitulare. Spasmele spontane ce mi-au curentat ușor brațul nu m-au împiedicat să gândesc în continuare lucid și am început să cotrobăiesc printre ceaiuri din dulapul de lângă mine. Am găsit „licoarea perfectă”, mă gândeam …și parcă am început să mă și liniștesc cât de cât. Ceai antistres. Ori nu mai aveam în totalitate simțul timpului, ori, printr-o minune, apa s-a fiert incredibil de repede… sau poate am fost eu inspirat fiindcă am pus mai puțină apă, să-mi fac ceaiul înainte să fie prea târziu. Că mă simțeam un pic mai bine, totuși, e mult spus, inima, deși nu atât de accelerat, dar încă bătea cu o viteză tot peste media acceptabilă, încă zvâcnea ca un pui decapitat și parcă fiecare bătaie m-a durut din ce în ce mai mult.

Am recurs la ultima soluție ce se-nvârtea de ceva timp în capul meu ca o ispită diabolică, dar am zis că… plm, paradox sau nu, încercarea moarte n-are.

Am aprins o țigară. În reprize, mai luasem și aer adânc, cu grijă, și câte o înghițitură de ceai. „Poate… ar trebui să chem Ambulanța”, mă gândeam. Am reușit să fraieresc moartea, dar, cine știe, poate avusesem doar o criză de pre-infarct. Între timp, am reușit să găsesc echilibrul perfect al vieții. Inima mea părea că se stabilizează. Nu am simțit niciodată înainte atât de puternic sentimentul că trăiesc. Izbit de o forță inconștientă … am stins țigara care a căpătat o formă asemănătoare cu semnul întrebării, ca și cum m-ar fi întrebat terifiat „DE CE?!… Cum ai putut să-mi faci una ca asta?” … Cu un zâmbet malefic, am hotărât, și i-am zis: „Ai fost ultima” … Desigur, m-a cuprins o nostalgie ciudată și m-a întristat gândul că poate a fost un reflex precipitat când am lăsat-o să cadă în întunericul nopții, dar m-am automăgulit cu ideea că, chiar dacă n-am să-mi respect promisiunea, am s-o fac de acum încolo mai responsabil, mai ponderat, încercând, totuși, să mă las definitiv.

A urmat o melancolie bolnăvicioasă, fapt ce m-a determinat să tastez altceva decât 112. …Dar am dat de căsuța vocală. Nu. Nu de blonda e vorba. Am încercat să nu mă gândesc la ea defel, fiindcă știam că e una dintre sursele problemei care îmi provoacă palpitații incontrolabile. Am avut nevoie de cineva care să-mi fie alături în caz de urgență, cineva care mă liniștește tot timpul, ființa pe care o iubesc cel mai mult pe lumea asta: sora mea. Pe maică-mea degeaba aș fi sunat-o. 1 – stă la Semlac, 2 – dacă i-aș fi povestit ce am pățit, ar fi făcut un stop cardiac instantaneu. Doar de la ea am moștenit predispoziția asta la probleme cardiace. Încă mă durea oribil tot pieptul, capul și inima-mi erau grele, chinuite de sclavia corpului… așa că am hotărât să ies pe stradă, dacă leșin sau infarctul se repetă, măcar să mă găsească cineva. Preferabil, în timp util.

Mi-a trebuit aproximativ o săptămână până să nu mă mai doară inima încontinuu, până să pot să adorm fără ceaiuri de Iasomie și de antistres, până să pot să adorm fără frica că, poate, n-am să mă mai trezesc. De două ori am fost la Urgențe, prima dată am mers până acolo în speranța că primesc un diagnostic, a doua oară transportat de SMURD… când am aflat diagnosticul. N-am avut prea mare încredere în controalele de rutină a doctorilor care au zis că nu am nimic, doar o „întoxicare” cu prea multă cafea. Iar după rezultatul Holter, un fel de tahometru care măsoară și înregistrează 24 de ore bătăile inimii, am mai avut mult de așteptat, așa că m-am documentat singur pe net… conștient de riscul că mă agit și mai tare. Mi-era clar că nu am parcurs o perioadă în care era indicat să mă uit la filme horror, dar nici măcar Dr. House sau alte chestii cu incizii, sânge, inimi sau boli de orice fel… însă m-am ambiționat să știu o treabă, și am răsuflat oarecum ușurat când am aflat că se numește TAHICARDIE. Ce-i drept, eu am suspectat Tahicardia Venticulară (i se mai zice, sec, TV). Ulterior s-a dovedit a fi Tahicardie Sinusală. De aproape o săptămână m-am drogat deja intravenos cu Calciu, Glucoză și alte vitamine administrate cu o finețe relativă de niște sore drăguțe de la Spitalul Municipal… dar în seara asta, totuși, inima n-a mai vrut, pur și simplu, să se liniștească. Să scadă BPM-ul până la limita optimă, să adorm. Ceva m-a obligat să citesc, să aflu tot mai mult despre simptomele și factorii bolii, iar la articolul despre Angina Pectorală, brusc, am avut același sentiment oribil ce avusesem cu o săptămână în urmă. Am trezit-o pe soră-mea care, săraca, speriată, a chemat Ambulanța, chiar dacă între timp s-a dovedit a fi o alarmă falsă. În sensul că apoi am început să mă simt nițel mai bine. Deși m-a îngrozit ritmul simulat în sunete pe aparatul adus de medici, un șir de BIPBIPBIPBIPBIPBIP-uri cu foarte puține pauze. Medicii au întrebat-o pe soră-mea dacă am fumat ceva sau… dacă SIGUR glucoză și calciu mi-am administrat în vene… am insistat să nu mă pună pe targă, dar au zis că e mai ok așa. Cei de la SMURD erau foarte de treabă, sincer, mă așteptam să constate că-s ok și să mă lase acasă. Însă m-am lăsat sedus de tentația răcoritoare a infuziei de clorură de sodiu. La Urgențe am zis că e Tahicardie dar nimeni nu m-a crezut. După câteva analize au zis, din nou, că-s în regulă. Că eu singur mi-am alimentat gândul că am să mor. Un fel de efect Placebo întors spre mine. Hm. Nu cred că pot să fiu caracterizat ca și ipohondru… niciodată n-am fost. Niciodată nu mi-a fost frică de moarte. Ahmm… APROAPE niciodată.

Dar există oare o cale de a mă motiva psihic atât de puternic, încât să-mi înving fiecare BPM în plus? C’mon Tomck@t… Focus! 
Well… în principiu, cred că-mi dă suficientă forță faptul că ȘTIU… că mai am 8 vieți ;)

Fuck curiosity! Satisfaction brought me back!

Scrie un comentariu