Tăcerea e ruptă din high

tacerea e rupta din high tomckat arad culture

VINERI, 3 SEPTEMBRIE 2010

Era ceva frunză de salcâm sau ce mama supărării. Cică are o cantitate imensă de THC. Însă nu avea nici un efect, nici prima,  nici a doua. Sau poate da. Sau… poate nu. Stăteam toți 4 în aceeași cameră și nu aveam nimic de zis unul altuia. Ne-a învelit un aer melancolic dar nu unu’ din ăla tipic, jalnic… era… okkk. Adică nu era nevoie de cuvinte. Dacă unu’ și-a deschis dintr-un motiv sau altul gura, a fost imediat întrerupt de tăcerea celuilalt.

Ascultam Bruckner, 7 Adagio (Furtwängler BPO 1942), prima parte, și ne uitam la turul Spaniei pe EuroSport pus pe “mute”. Wagner, Hitler, Ligeti, Luci, mituri, shituri, chestii luciferice, drum bun, bun o pulă. Ne-au amuzat niște chestii exact atât cât era nevoie să putem să ne pretindem că ne amuză aceste lucruri. Adevărul e că toată lumea era tristă. Într-un fel sau altul, dintr-un motiv sau altul. Recunoscut de el însuși sau de altul. Suntem prea bătrâni deja sau frunza de salcâm te face vegeta? Ceaiul cu o bucată imensă de lămâie a fost dulce, măcar. Nu ne-am văzut demult (a se înțelege de o săptămână sau două)… și ne-am reunit să mai vedem ce mai facem. Toate semnalele arătau un singur lucru: cam nimic. Cam nimeni… mai nimic. Totuși… ne-a bucurat întâlnirea asta. Nu a spus nimeni, dar așa a fost. Am vrut să jucăm șah. Aș fi vrut.

Cândva am fost colegi. Și, mai ales, prieteni. Am rămas prieteni. Dar s-au schimbat multe lucruri… și asta având în vedere că de vreo 3 luni nu s-au întâmplat prea multe. Mă rog… poate doar cu mine. Oamenii îs plictisiți. Vara a fost de vină? Apusul? Ploaia? Drumul? …it does’n matter.

Într-un final am plecat. Eu și Robi. Eram în plus de ceva vreme lânga el și ea. Și oricum… plictiseala era prea mare, degeaba era forțată. Am mers până la terasa KF să jucăm un șah. Dar e deja al naibii de frig la ora 10 seara. Și întuneric. A venit toamna. Adică nu că a venit!, a tăvălit peste noi, ne-a luat prin surprindere din toate direcțiile, ne-a înjurat de mamă, ne-a tras o palmă peste ceafă și vântul ne-a furat șervețelul din buzunar. Ploaia de ieri a eradicat Aradul. E un oraș trist, de acum încolo. Din nou. Parcă retrăim anii ’90, undeva imediat după realegerea lui Iliescu. Nu-i nicio schimbare… și așteptările sunt la fel de nule. Tocmai asta-i problema. Sărăcia se oglindește pe fața fiecărui trecător care e un trecător doar așa… fiindcă. Nici ei nu știu de ce au optat pentru o plimbare. Demult nu mi s-a mai dat să văd geci Fila. E un oraș trist. Și al dracu’ de frig. KF-ul e închis. Adică ușa e închisă și e o hârtie lipită acolo pe care scrie “închis”. Cu toate astea am intrat fiindcă, practic, era deschisă terasa. Înăuntru… liniște morbidă. Să sperăm că mâine va fi mai ok, că o să fie un party tematic, Back to the 30’s”. Fain. Nu știu dacă mă duc sau nu… țoale de fix minus 80 de ani nu prea am, bani nici atât. Aș putea să mă deghizez într-un cerșetor din anii ’30. Dacă aș putea, aș opta pentru o costumație militărească… dar astea-s deja din ciclul vise hardcore. Mâine tre’ să merg la Poliție să-mi rezolv buletinul… e posibil să am nevoie de un revolver. Mai vedem.

E incredibil cât de greu trece vremea. Și la fel de incredibil e că vremea, per ansamblu, trece. E și mai ciudat cât de mult se schimbă lumea. Per ansamblu. Poate doar eu am rămas la fel, sau poate așa zic și alții. Despre ei, nu despre mine. Despre mine zic că am slăbit. Eu zic că m-am tuns numai. Ce-i cu melancolia asta generală la ora 10 și ceva, seara, pe Bd. Revoluției și prin împrejur? Lafatalocului e ok… dar, încet-încet, devine locul preferat al porumbeilor romantici care privesc un minut întreg o pictură trasă la xerox într-un catalog, apoi el o sărută pasional timp de 2 minute, ca apoi să privească împreună, din nou, imaginea trasă la xerox.

Marea mea dezamăgire ce-mi ustura sufletul era că tabla de șah era pe masa cuiva, iar după ce au terminat jocul, exact când voiam să-l întreb așa, retoric: “scuze, mai ai nevoie de asta?”, a venit o fătucă îmbrăcată foarte ciudat, funky sau cool (nush cum e cu valul ăsta neo-freestyle în urban fashion) și a luat-o ea. Pe deasupra nici cafea nu aveau că s-a stricat aparatu’. Îmi place Lafatalocului cafe. Are un feeling aparte. Parcă ai fi în vizită la o rudă îndepărtată, te simți acasă chiar dacă ești înconjurat de oameni pe care nu i-ai văzut în viața ta, te izbește senzația șoadă că ai fi în mijlocul unui “hazibuli” cuminte. În timp ce băusem un pepsi, iar Robi un ceai la halbă (ce chestie! la KF ai limonadă la halbă, aici ceai :p) am hotărât că am să-mi fac și eu o cafenea cândva, evident, tot așa, una autentică, tematică, “alternativă(!)”, iar feelingul va semăna cu cea mai prolifică cârciumă. Pereții vor fi jegoși și măzgăliți cu mesaje obscene de genu’ “mă tai curvă”, am să instalez și câțiva bătrâni beți mangă făcuți din ceară (sau din plastic – în funcție de buget), am să mai pun acolo un aparat imens de radio care nu funcționează, un aparat de joc din ăla care clickăie și are jocuri mai proaste decât SuperMario, un televizor mic, alb-negru, peste care un cactus, undeva am să mai pun un ventilator din ăla mare care să fie mereu în cale, iar singurul element de decor util ar fi banda aia maro lipicioasă agățată pe neon care prinde muștele. O să trebuiască să-i găsesc și o denumire aferentă, gen “Ave-Mărie”, “Ave-Tărie” sau “Magazin Mixt”. Specialitatea casei va fi cafeaua la halbă.

Fiindcă eu voiam cafea la ora 10 jumate seara, iar orașul era oficial închis. Voiam cafea de un leu, fiindcă atâta mai aveam, chit că și ăia erau pregătiți pentru ziarul Munca. Niciun magazin, nicio kebabărie, nicio cârciumă nu era deschisă. Non-Stopul, da… dar în primul magazin am uitat cafeaua și am luat doar un pachet de țigări (și pentru asta am furat 10 lei din banii de chirie, care nici ăia nu-s partea mea). Abia la non-stopul din Red Bull Zone am găsit, în sfârșit, cafea la numai 80 de bani. Apoi ne-am ambalat pe o bancă ascunsă în verdeața pe calea Romanilor. A trecut pe acolo și Hannelore, dar nu ne-a observat. Robi însă a sunat-o și a chemat-o lângă noi. Între noi. Era al naibii de frig. I-am promis, acum vreo 7 luni, că timp de 6 luni n-o să vorbesc cu ea defel. Nu mai contează de ce am fost supărat. Sau trist. Sau melancolic. Sau frunză de salcâm și-o lalea. Deși am vorbit acum, nu am spus mai nimic. Tăcerea spunea mai multe… sau, poate, chiar nimic. Că despre asta e vorba. Poate ne-am schimbat. Poate e doar un sfârșit de vară și nu suntem obișnuiți cu frigul. Cu frigul ăsta general. O perioadă de tranzit? Sau punctul ăla bine definit al sfârșitului?

Mă refer la tăcere.

Cel putin, așa (cred că cred că am chef să) sper.

 

Scrie un comentariu