Hungarian Dream

hungarian dream sziget festival raluca medeleanu arad culture

Acum câteva zile m-a întrebat cineva care e cea mai frumoasă amintire pe care o am….şi atunci mi-a fost destul de dificil să-i răspund. Ciudat cum atunci când trebuie să dau un răspuns rapid, mintea mea se transformă cu viteza luminii într-o foaie albă. I-am improvizat un răspuns în grabă, dar doar aşa ca să nu tac…

Acasă însă am stat şi mi-a revenit întrebarea în minte. Chiar aşa, care e cea mai mişto amintire pe care o am? Răspunsul mi-a venit, galopând:

Anul lui Dumnezeu 2006. Vară. Caniculă. Roţi de tren plângând cu jale pe şine.

Stăteam şi mă uitam pe geam, fumând împreună cu Steluţa. Nu aveam stare. Ştiam că Budapesta e următoarea staţie. Îmi simţeam ochii greoi, căci nu dormisem toată noaptea.

Trenul se oprise. Ne luarăm ghiozdanele şi plasele cu mâncare şi pornirăm către Insula Făgăduinţei, eu habar n-având la ce să mă aştept.

Biletul de festival mi-l cumpărase taică-meo, după ce-l bătusem puţin la cap, dar dorinţa era doar pentru că şi Steluţa mergea. Nu auzisem în viaţa mea de festivalul ăla şi nici nu ştiam programul. Dar nu conta. Ideea de a îmi petrece singură o săptămână ÎNTREAGĂ fără nimeni care să îmi impună ore de venit acasă, era tot ce aveam nevoie să ştiu şi tot ce mi-aş fi putut dori!

Habar nu aveam oraşul, habar nu aveam limba. Altceva în afară de „köszönöm” şi „csókolom”, a căror utlizare le-o şi inversam adesea, nu prea ştiam. Aşa că am lăsat-o pe prietenă-mea să-mi fie ghidul. Ea era pentru a nu ştiu câta oară pe acolo, că avea şi neamuri prin împrejurimi…

Pentru a ajunge la insula Sziget am luat ceva trenuleţ în care îmi aduc aminte că am terorizat-o, citindu-i toate reclamele pe care le zăream şi punând-o să-mi corecteze pronunţia şi să-mi traducă pe urmă semnificaţia. Aveam încă vise că se va prinde ceva de mine… eh, ce să zic, eterna mea slăbiciune pentru magyaros-people…

Drumul ăla cu trenuleţul a fost surogatul trecerii râului Styx, pentru că o dată ce am ajuns la destinaţie, mi-am dat seama că am părăsit lumea reală cu care eram obişnuită până atunci şi că intram într-o chestie desprinsă parcă dintr-un episod „Twilight Zone”- where normal things don’t happen very often.

Ca să intru pe insulă trebuia să stau la, nu exagerez, cea mai kilometrică coadă pe care am văzut-o în viaţa mea şi asta înghesuită între cele mai ciudate specimene umane pe care mi-a fost dat până atunci să le văd. Eu – o fată de clasa a 11-a, de-un metru şi-un şniţel, îmbrăcată în blugi curaţi albaştri şi adidaşi albi, între mii de tipe şi tipi în haine sfâşiate, cu dreduri până la călcâie, vopsite în toate culorile curcubeului, găuriţi cu piercinguri într-atâtea zone anatomice încât mă miram că nu li se scurg prin ele toate măruntaiele, iar locurile care rămaseră negăurite, erau garant acoperite cu tatuaje de care Giger ar fi fost invidios. Alţii erau desculţi, cu creastă de un metru în cap şi îmbrăcaţi în nimic altceva decât în kilt (da, pot garanta că în nimic altceva). Cei care mă distrau pe mine cel mai tare însă erau bikerii, care la căldura de afară de 40 şi ceva de grade şi fără niciun pom în jur, erau din cap până în picioare în piele neagră şi cu bocanci de armată. Şi culmea, fără niciun picur de transpiraţie pe frunte. Mă gândeam că ăia ajunseseră deja la un alt nivel. Ca un fel de jedi ai meteorologiei….

Ok, am stat noi aşa, la intrarea în „the promised land”, mai bine de 2 ore, străbătând cu viteză de melc turbat podul, iar eu minunându-mă tot la două minute cum naiba nu cedează structura cu noi, aruncându-ne în valurile Dunării.

Pe partea cealaltă a podului – minunăţie mare. O groază de jandarmi, iar în spatele lor nişte tomberoane cât piramidele Giza. Ce frast era cu alea?! Am aflat destul de repede, când mi-a fost smulsă din mână plasa cu mâncare şi aruncată, fără nicio urmă de milă, direct în gunoiul cel mai apropiat. Nuuuu! Doamne, nu! Acolo aveam şi cartuşul de Lucky Strike! Bastarzii!! Dar asta nu a fost tot…m-am trezit brusc mai uşoară. Până să mă dumeresc de ce, îmi văd ghiozdanul în mâinile uneia dintre bestii şi toate obiectele mele alunecând pe o masă: tricouri, ciorapi, chiloţi, periuţa de dinţi, to ce aveam, talmeş-balmeş, învârtite prin mâinile lor ca o salată exotică. Bye-bye Milka, bye-bye conserve de carne, bye-bye apă minerală…

Alţii se pare că fuseseră informaţi dinainte despre tehnicile de confiscare, căci îşi luaseră metode de precauţii. La percheziţionare îi căutau bine peste tot, însă nu le găsea nimic suspect, iar în momentul în care treceau de gard, observam cum îşi scot subtil prin guler un tub subţire, transparent şi şi-l îndeasă în gură. Ulterior, m-am prins că îşi luaseră provizii de votcă, depozitată în perfuzii, pe care le ţineau provizoriu vârâte în chiloţi. Isteţi tipi…

Mi-au pus la loc obiectele non-alimentare în ghiozdan, mi l-au dat înapoi şi pe urmă mi-au sigilat o brăţară verde sclipitoare pe mâna dreaptă. Cu un semn de reverenţă, m-au poftit să păşesc pe pământul sacru al festivalului.

            Csókolom / Köszönöm. Şi am intrat.

Ne-am găsit repede un loc de campare, ne-am montat cortul şi am despachetat bagajele – ceea ce nu a durat prea mult, căci nu prea ne mai rămăseseră multe. Pe urmă ne-am dus să explorăm insula. Am primit de la un chioşc programul desfăşurat pe zile, cu formaţiile ce aveau să concerteze. Pe atunci îmi aduc aminte că m-am bucurat doar de Prodigy, restul nespunându-mi nimic. Acum, în timp ce scriu, am căutat pe net să-mi împrospătez mintea şi mă minunez ce line-up mişto a fost!

Fiecare stil muzical avea rezervată câte o scenă, răsfirate fiecare în diferite părţi ale insulei, care mie mi se părea interminabilă. Mă holbam cu ochii cât cepele la hartă şi îmi dădeam toată silinţa să nu mă pierd. Toată insula era plină de terase, de tarabe cu tot felul de chestii cool pe care îmi venea să-mi stric banii, de la CD-uri, DVD-uri, postere, viniluri, la bijuterii gotice, corsete medievale, bonguri şi tatuaje din henna. Problema era că cu banii chiar stăteam prost. Mă bazasem că nu eram nevoită să-i cheltui pe mâncare şi băutură, însă tocmai pe treburi de genu’ mi s-au dus şi asta chiar în primele două zile. Şi aşa, m-am trezit că mă aşteaptă zile lungi cu doar ceva mărunţiş, într-un loc în care singurul lucru la un preţ rezonabil era berea. Da, berea…afurisita aia de bere care costa mai puţin decât apa! Atunci m-am scâribit total de ea…

Eh, dar norocul a apărut destul de repede. Lângă noi se campaseră 2 corturi cu nişte tipi super de treabă, care erau chiar din Budapesta. Steluţa s-a cuplat în scurt timp cu unul dintre ei şi, uite aşa, situaţia a luat un twist neaşteptat. Am început să beau bere şi să fumez ţigări pe gratis, ba mai primeam din când în când şi hamburgeri. Eu refuzam protocolar, dar ştiam că aveau să insiste aşa că oricum ieşea în favoarea mea. Cu comunicarea era însă mai greu. Abia după mai mult timp, unul dintre ei care ştia bine engleză, a început să tot stea de poveşti cu mine, ceea ce a fost salvarea mea. Tipul era foarte ciudat. Era obsedat de Ungaria Unită, având pe fiecare braţ câte un tatuaj cu harta ei, pe toată suprafaţa cortului desenat cu markerul, bineînţeles, tot harta respectivă, geaca îi era plină de insigne de genul…În fine, aţi înţeles ideea…Dar nu mă deranja deloc! În sfârşit aveam şi eu cu cine să vorbesc pe acolo, căci ea vorbea cu toţi doar în maghiară. La început, în prima zi, se străduise să îmi traducă ce vorbeau, dar era cam aiurea că râdeam mereu cu efect întârziat la toate glumele lor. Pe urmă am încercat să improvizez eu, într-o maghiară de baltă, dar m-am lăsat categoric păgubaşă după ce am încercat să îi explic la unul că îmi plăcea melodia din difuzor. „Szeretlek” i-am zis tipului, provocându-i un rânjet în colţul gurii. Am privit-o pe Steluţa nedumerită, iar explicaţia a venit rapid „tocmai i-ai zis că îl iubeşti…”, „Ah, nu, nu, nu!! Nem, nem!!”

hungarian dream sziget festival raluca medeleanu arad culture 2

Eh, ce mai, Sziget a fost o nebunie! Era ca şi cum aş fi găsit fructul oprit şi nu mă mai săturam să muşc din el! Dormeam maxim 2 ore, căci nopţile le petreceam străbătând traseele dintre scene şi terase, iar dimineţile trebuia să ies repede din cort, căci soarele ardea atât de puternic, încât îmi creea înăuntru efect de seră. Eram cu cearcănele cât casa, cu părul încâlcit şi îmbâxit de prea mult fum, deschidratată de la prea multă bere, nespălată, căci îmi era greaţă de zona duşurilor care puţea a dezinfectant dulceag amestecat cu mireasmele wc-urilor ecologice înfundate din vecinătate, dar fericită şi liberă ca pasărea cerului! Lumea reală era la sute de kilometri distanţă, iar eu pluteam într-o ameţeală şi euforie perpetuă.

Oriunde priveai, aveai ceva interesant de observat: nişte tipi stăteau turceşte pe bordură, doar în chiloţi, ţinând în mână un carton pe care scria „Need money to finish poker game”, într-alt loc al insulei un tip cânta de unul singur la cimpoi, de altundeva se auzeau ţipete euforice ale oamenilor care făceau bungee jumping, într-un cort imens vedeam o adunătură de oameni, dansând fără nicio muzică, într-o linişte completă, fiecare în stiluri complet diferite, cu căşti enorme în urechi (silent disco). Fiecare făcea EXACT ce vrea. Gazonul era plin de tipi şi tipe care dormeau duşi la umbra copacilor, alţii stăteau şi desenau peisajul Dunării care se vedea în zare, sau cântau la chitară…

Insula era un Turnul Babel reîncarnat. În orice direcţie îţi ciuleai urechile, auzeai tot câte o altă destinaţie de pe glob. Londonezi ce se bucurau că pot să dea pe gât nişte Absint, că la ei băutura aia-i interzisă, chinezi a căror sunet general era doar apăsatul butonului de fotografiere etc. etc. Îmi amintesc trecând pe la noi pe la cort nişte suedezi care au auzit că suntem din România şi erau siguri că de fapt suntem vampiri. Ne rugau în genunchi să nu le sugem sângele….Naiba ştie pe ce trip mai erau şi ei…După ce i-am asigurat că sângele suedez nu e pe gustul nostru, au stau cu noi de poveşti mai bine de o oră, servindu-ne cu Jegermeister. Nimeni nu se cunoştea, dar toţi erau prieteni pe acolo…

Da, toţi experimentau libertatea maximă…Unii poate duceau chestia asta cu „fac ce vreau” cam departe, ce-i drept, căci îmi amintesc că într-o dimineaţă devreme, întorcându-mă la cort m-am împiedicat de un cuplu care şi-o punea chiar acolo, în mijlocul trotuarului, cu toată pasiunea posibilă. Le-am aruncat un „sorry” şi mi-am văzut înapoi de drum. Da, sună oripilant, dar acolo nu deranja pe nimeni. Cu toţii ne simţeam atât de bine în pielea noastră, încât efectiv nu ne păsa câtuşi de puţin ce face altcineva din vecinătatea noastră. Nimeni nu judeca pe nimeni.

     Whatever happens in Sziget, stays in Sziget…

Îmi aduc aminte senzaţia de regret pe care o simţeam cu toţii când a sosit şi ultima zi de festival. Era ca şi cum ne-am fi trezit dintr-un vis mult prea frumos şi nimeni nu era dispus să plece. Am amânat strângerea cortului atât de mult timp, stând de poveşti cu toţi cei campaţi în preajma noastră, încât am uitat complet de trenul de întoarcere acasă. Pe când ne-a tunat prin cap să verificăm cât timp mai avem, trenul probabil era deja pe la Curtici…

Ştiu că ne-am aruncat repede toate chestiile în ghiozdan, am strâns stângaci cortul şi am luat-o la fugă către gară. Corpul îmi dădea deja semne de epuizare, iar în momentul în care am sărit în următorul tren, care pornea din loc chiar în momentul în care am pus piciorul pe prima scară, am atins şi punctul terminus. M-am prăbuşit pe prima banchetă liberă pe care am găsit-o şi am lăsat-o pe ea să se ocupe cu explicaţia către controlor. Nu ştiu ce i-a zis, n-am înţeles nimic, însă controlorul nu ne-a mai deranjat pe urmă şi am călătorit înapoi la vagonul de fumători, clasa I.

Mi-am aprins o ţigară, ultima pe care avea să mi-o mai suporte plămânii pentru următorii 7 ani şi am început să mă concentrez cu maxima putinţă asupra modului corect de pronunţie în ungureşte a cuvântului scris pe suportul ei de celular. „Diuţes” / ”Duiţes” / ”Diuges” … până m-am dat bătută şi am întrebat-o, arzând de curiozitate:

–  Steluţa, cum se pronunţă cuvântul ăla corect?

– „ D-juice ” , îmi pronunţă ea în cel mai clar accent englez-american posibil…

Scrie un comentariu