Ceai verde și fum

ceai verde si fum raluca medeleanu arad culture

Vânturile şuieră criant, apa se sparge între rocile din malul stâncos, împrăştiind gigantice talazuri, ce se-aruncă violent prin copaci, sfâşiindu-i, smulgându-i din rădăcini, izbindu-i înapoi, înecându-i în spuma mării. Valurile turbate se revarsă potent, luându-şi avânt spre cer, către norii negri ce se zbat unu-n altul, bubuind, asurzind.

Şi te chinui să ţii în frâu furtuna, să nu o laşi să curgă afară din carcasa creierului tău. Te strădui din răsputeri, însă fulgerele se strecoară dureros prin degetele crispate de pe masa plină de scrum de ţigară şi nu le poţi opri… vor să se încleşteze, să perforeze… Dar te opui, totuşi te opui, îţi încorzi la maxim mintea, îţi încleştezi maxilarul, îţi muşti puternic interiorul buzei şi încerci să-ţi ţii mâinile cât de departe, însă dacă faci asta, fulgerele coboară mai jos, din minte prin gât direct în piept. Şi presiunea devine insuportabilă. Ritmul inimii ţi se accelerează. Şi doare, şi doare atât de tare încât încep să-ţi ţiuie urechile, iar genunchii brusc primesc o personalitate proprie, începând să tremure haotic, fără ca tu să îi poţi opri. Un fior rece îţi înjunghie spatele, ridicându-ţi tot părul de pe corp. Respiraţia ţi se sacadează, gura ţi se usucă complet, îţi tot plimbi limba peste buze, dar în zadar. Mâna se ridică spasmodic, vrând să fugă în stânga ta, însă reuşeşti cu un efort supraomenesc să o opreşti şi să te agăţi cu ea de pahar. Îl strângi tare, aproape pocnindu-ţi în pumn şi începi să te concentrezi la cerculeţele imaginare pe care le faci cu degetul arătător pe gura lui, a paharului, simţindu-i textura rece şi umedă. Strategia pare să funcţioneze pentru o clipită, însă în curând fulgerele se întorc, mai mari, mai înspăimântătoare. Genunchiul se convulsionează simţind uşoara greutate a unui lucru străin, cald, blând, uşor, care cu mare greutate reuşeşti să conştientizezi că e o mână similară cu a ta.

Îţi coordonezi mâna de pe pahar direct pe prima ţigară pe care o apuci. Ţi-o îndeşi repede între buze şi de undeva de-aproape ceva ţi-o aprinde. Inspiri puternic. Stomacul ţi se încleştează, plămânii-ţi scâncesc de prea mult aer ţinut în ei. Oftezi, eliberând fumul prin nări, privindu-l cum se înalţă, şerpuind în aerul diafan. Şi-atunci ţi-ai dori din răsputeri să fi tu în locul acelui fum, să te poţi ridica de pe acel scaun, picioarele să părăsească podeaua, să levitezi din ce în ce mai sus, trecând prin tavan, prin acoperiş, plutind prin cerul negru al nopţii, să te evapori complet, fără niciun zgomot, nimeni observându-ţi lipsa…

Scrie un comentariu