„În cât timp trebuie să plec?

Când reușești să te desparți de tot ceea te leagă”, veni răspunsul pe care îl aștepta și la care se aștepta, dar pe care nu și-l dorea Reapp. Își făcuse mâinile căuș, le puse sub jetul de apă care curgea și își apropie fața de chiuvetă. Își stropise fața cu apa rece, își spălă ochii, iar apoi se uită din nou în oglindă. Urmele unei nopți nedormite, pline de alcool și cine știe ce fel de drog primise la pultul de bar, începuseră să dispară. Pielea obrajilor era puțin nerasă, dar asta nu era o problemă pentru el. Mai avea zile în care nu se îngrijea de aspectul lui fizic. Nu trebuia să se întâlnească cu nimeni în ziua respectivă, iar acasă oricum nu îl mai aștepta nimeni în afară de ecoul propriilor pași.

Se bălăngăni ușor, ținându-se de perete, și se întoarse înapoi în pat. Se simțea sfârșit. Plânsese timp de aproape două ore necontenit. Își plânsese toată durerea. Una pe care o crezuse de mult timp prefăcută în cenușă. Se întinse în pat, iar cu o mână își căută telefonul. Cu ochii pe jumătate închiși își puse muzică. Toate melodiile au început să aibă un alt sens pentru el. Toate parcă îl chemau într-un loc liniștit, unde doar muzica aceea se auzea.

„Look at me here, here on my own again”… se aude din difuzor, iar Reapp se cufundă ușor într-o letargie supradozată.

„Puteam să am totul, dar am ales să…”, își spuse mai mult pentru el, iar mâna îi căzu de pe telefon.

„Hey, hey, hey. Trezește-te! M-ai speriat de moarte! Unde ai fost? Ce au fost cu mesajele alea?! Hey! Reapp! Scoală!”.

Cine? Cine naiba îl trezește? Nu era nimeni în cameră! Nu a chemat pe nimeni. Vroia doar să doarmă, să stea liniștit, să se odihnească. Dar vocea îi este foarte cunoscută. E Asid. Prietena lui bună, Asid. Cea care îi mătură cioburile sparte din suflet și mai face ordine din când în când. Dar numai atunci când e lumină în sufletul lui, când el e plecat, iar întunericul îi acaparează sufletul, îi este frică să intre. Pentru că a intrat o dată… și a făcut prăpăd. Atunci, când s-a întors Reapp și și-a făcut lumină în suflet, a găsit-o pe Asid îngenuncheată, plângând și toată  acoperită de tăieturile cioburilor sufletului lui. A luat-o de jos, a vindecat-o și i-a spus să nu mai vină la el nechemată, pentru că el nu e tot timpul acasă. Și apoi s-a pus să facă curat singur… și a fost cel mai greu lucru.

Acum, se pare că era lumină la el în suflet, pentru că ea a venit și nu a pățit nimic. Nu s-a tăiat în nimic. În schimb Reapp, era numai sânge. Lichidul cald și roșu curgea din difuzorul telefonului lui. Abia apoi s-a speriat Asid!

„Ce-ai făcut nebunule?!”, strigă Asid, iar lacrimile au început să îi curgă șiroaie, în timp ce îi încerca să îi smulgă telefonul din mână.

„Stai, nu. Stai”, spuse Reapp cu voce înceată, încercând să o îndepărteze pe Asid de lângă el. Căzuse el de multe ori, dar niciodată când era și ea de față. Știa cât era ea de fragilă și știa cât de mult va suferi să îl vadă învins.

„No need to run and hide, it’s  a wonderful life”, îi spuse el zâmbind. Dar ea nu mai avea puterea să îl creadă. Vroia să îl creadă, dar nu mai putea. Vedea înfrângerea din ochii lui, iar muzica care îi acompania minciunile de pe buze, reușea doar să o facă să plângă mai mult.

„E în regulă, serios.” Dar nu era în regulă. Nimic nu mai era în regulă din momentul în care venise ea. Totul se dusese de râpă. Înfrângerea lui se definitivase odată cu realizarea că de data aceasta nu se mai putea ridica singur, iar oricine l-ar fi ajutat, trebuia să coboare în întuneric cu el.

Întunericul lui era unul care devora bucăți mari de suflet. Lua tot până la ultima speranță de lumină. Întunericul acela mesteca până și cioburile de suflet. Nimic nu mai rămânea în urma lui.

Asid își stinse țigara și spuse:„Bine. Hai! Haide să mergem!”. El își ridică ochii plânși către ea și se lăsă îmbrățișat de ea. Își întoarseră amândoi privirile către întunericul care li se căsca în față și au pășit. În timpul acesta el îi murmura:

„The sun’s in your eyes, the heat is in your hair
They seem to hate you because you’re there
And I need a friend, oh, I need a friend
To make me happy, not stand here on my own”.

Și i-au înfruntat întunericul. Amândoi. Și nu știau ce să facă. Niciunul dintre ei nu știau ce trebuie să facă, cum să facă, cum să iasă, dar nu și-au dat drumul pentru nici o clipă. Știau că împreună vor vedea cum întunericul li se va prelinge printre degete, și nu îi va învălui. Știau că nu vor mai trebui să plângă, sau să râdă. Știau că atunci când întunericul se va termina, viața le va fi frumoasă.

Reapp… Asid… nu și-au mai vorbit de atunci. Nimeni nu știe unde au ajuns fiecare, sau dacă au mai pășit vreodată în întuneric. Ceea ce se știe despre ei este că nu au mai ajuns niciodată unul lângă celălalt. They just… disappeared.