Sometimes my world crumbles differently

secret-window

„Câteodată e ceva nou în modul în care mi se prăbușește lumea. Poate e din vina EI sau a mea. Poate e din vina acelui plic de zahăr pe care nu l-am pus în cafea, nu știu. De multe ori vedem oameni care cad ușor, dar care se ridică la fel de ușor. Cred că acei oameni doar trec prin niște checkpoint-uri cunoscute deja. Au un itinerariu prestabilit pe care îl cunosc și îl urmează la perfecție. Cunosc foarte bine capcanele traseului, știu din timp când le va fi greu și când nu. Iar eu…”, și aici mâna lui se oprise din scris. Nu mai știa cum să continue. Titlul îi plăcea foarte mult, dar parcă din momentul în care a început să elaboreze ideea i se părea că nu ar face nimic mai mult decât să îi fure din valoare. Să o disece și să o facă ceva foarte comun, foarte ușor de înțeles. „Poate e mai bine să înțeleagă toată lumea”, își spuse el, iar o mână pe umărul lui îi opri firul gândirii. Era EA.

„Ce scrii acolo?”, întrebă EA cu voce calmă. El ridicase ochii către EA, foarte atent, ca un copil de clasa întâi care-și vede pentru prima oară învățătoarea. Se uită la EA, la ochii ei care îi citeau cuvintele scrise până acum.

„Îmi place titlul”, spuse EA. „E ca și cum ai fi foarte trist, dar în același timp și foarte stăpân. Stăpân pe tristețea ta. Îmi place mult. Ești singurul om căruia îi pot iubi tristețea, și în același timp să sufăr cu tine împreună. Nu știu, e ciudat. Ești foarte ciudat”.

EL nu îi mai spuse nimic, ci doar se mulțumi să îi zâmbească.

„Mă duc să îți mai fac o cafea, vin imediat”, spuse EA și îl lăsă singur în cameră. Se uită după EA și își spuse în gând: „Ce bine că ai trecut pe aici. Iar mi-ai rearanjat gândirea, logica, inima”. Își aprinse o țigară și se puse din nou la scris.

„Iar eu, din păcate sunt pe veci condamnat să pășesc pe acest traseu necunoscând nimic. Nu știu când trebuie să opresc, când trebuie să mă grăbesc… Nu știu unde sunt capcanele… nu știu absolut nimic. Dar sunt fericit. Sunt fericit pentru că spre deosebire de alții, eu nu sunt singur. O am pe EA care știe cât zahăr să îmi pună în cafea. Ea mă știe pe mine”.

În acel moment, din camera alăturată se auzi un zgomot ca și cum o ceașcă sau un pahar s-a spart. Moment în care simți o durere ascuțită în piept. El se ridică grăbit și intră în bucătărie. EA era întinsă pe jos, iar ceașca spartă. Se apropie de EA, o luă în brațe și îi verifică pulsul. Nu avea. Totul se derula în mintea lui cu încentinitorul și se simțea de parcă EL se uita la un film, nu că ar trăi EL acele momente. Cu fața care nu trăda nici un fel de emoție, puse mâna și sună după ambulanță. Aceștia au venit foarte repede, iar el îi urmărea cum aceștia se luptau cu umbrele morții care o acaparaseră pe EA. Nu era în stare să gesticuleze nici o mișcare.

După multe încercări, salvatorii nu au mai avut ce face și au declarat-o decedată. Pe cum închise ușa după salvatorii care o duceau pe EA la morgă, simți cum o mână rece îi apasă pieptul. O alta se odihnea pe umărul lui. Încuie ușa și se duse în bucătărie. Cafeaua din ibric se răcise demult. Își puse o cană și se întoarse înapoi la birou.

Luă stiloul în mână și o gură rece de cafea fără zahăr. Se uită la cuvintele pe care le scrisese înainte ca EA să nu mai existe. Înainte ca EA să fi văzut continuarea. Mâna rece de pe piept încă îl apăsa. Cu stiloul completă titlul: „Sometimes my world crumbles differently, but today it died”. Mâna rece de pe piept nu îl mai apăsa, iar cea de pe umăr plecase. Mai luă o gură de cafea rece fără zahăr și lăsă un strigăt de disperare să îi părăsească trupul.

Plânsese toată noaptea, iar dimineața îl găsise cu aceiași ochi dezgoliți de viață, disperați, care o căutau pe EA. De mișcat nu se mai putea mișca. Doar să ducă ceașca de cafea rece fără zahăr la gură. Mai luă o gură de cafea și auzi un zgomot în bucătărie. O voce cânta, făcându-i inima să înghețe. Își adunase toate forțele și se ridică de la birou.

Călca ușor pe covor, apropiindu-se temător de bucătărie. Cu o mână împinse încet ușa, iar cu cealaltă se ținea de piept. Era EA! EA pregătea un ibric proaspăt de cafea. Neuitându-se la EL i-a spus: „Să știi că nu mi-a plăcut cum ai continuat titlul. Haide că imediat e gata cafeaua și ți-o aduc. Treci la birou și termină textul. Publiciștii așteaptă după el și…”, aici EA își întoarse ochii către el și zâmbind îi spuse:„…și să știi că vom avea nevoie de cât mai multe texte vândute. Vom fi trei cât de curând…sper să nu bea și el cafeaua tot cu zahăr că atunci trebuie să fac un depozit numai cu zahăr”.  EL, cu fața-i puțin luminată îi zâmbi înapoi și se întoarse înapoi la birou. Luă stiloul în mână și scrise: „Știu. Știu că am înnebunit. Dar, măcar, acum e EA aici și știu unde mă îndrept. Acum nu mai sunt singur…”

Mâna îi începu să scrie frenetic. Toată ziua și toată noaptea scria fără încetare. Fără somn, fără mâncare, doar cu cafea… cafea cu zahăr.

Când a fost găsit, chircit asupra biroului și fără viață, mii de pagini zăceau împrăștiate pe jos. Erau diferite texte, scrieri și povești. Au fost toate strânse în mai multe cărți și publicate. Unul dintre publiciști, în urma unui interviu acordat unei tinere jurnaliste îi spuse: „Nu știu dacă a fost nebun când le-a scris, dar ne-a făcut să realizăm că avem nevoie de nebunie în viața noastră. Fără ea ne agățăm de lucruri materiale. EL se agățase de EA!”

 

Scrie un comentariu