Crepuscul

Crepuscul KF Arad Raluca Medeleanu Arad Culture

Era mai mult decât puteam procesa deja. Aşa că îmi îndesam în gură cu maximă viteză toată frişca pe care o puteam cuprinde cu linguriţa din paharul de ciocolată caldă… Ciocolata cică îţi ridică serotonina. Era exact ce aveam eu nevoie. De un mood booster. Seara care începuse de altfel într-un mod foarte promiţător, veselie, distracţie, râsete, bancuri, luase cotituri complet neaşteptate. Ca un zmeu cu defect de fabricaţie: începe să se ridice semeţ în aer, ca pe urmă să plonjeze direct în prima baltă.

Cafeneaua – spaţiu crepuscular în care se reunesc toate specimenele umane…

Tatonam cu disperare după un subiect mai blând, însă urechile mele nu reuşeau să capteze nimic de interes. Când sunt beţi, toţi oamenii sunt filozofi. În stânga mea se dezvolta o tensiune din ce în ce mai paranoică: conspiraţie! Genele sunt rezultatul marketingului societăţii, gravitaţia e un concept abstract, instinctul de supravieţuire este o iluzie, iar singurul nostru scop pe lumea aceasta e o tranziţie cât mai urgentă către lumea cealaltă….

WTF?! În dreapta se interpreta din punct de vedere psiho-socio-metafizico-whatever-ish filmul Space Odyssey, „ştiaţi că maimuţele au o memorie net superioară omului?”; însă părerile erau atât de contrare încât halbele de bere de pe masă aproape că dansau twist. Iar eu în capul mesei, ca un spectator spectral, priveam mai mult în gol mişcările parcă în slow motion a fiecărei perechi de buze din încăpere.
Cea mai stupidă chestie pe care o poţi face e să-ţi vină geni(t)ala idee să te bagi în discuţie. Trei cuvinte sunt de-ajuns să-ţi alunece din gât, încât să-ţi înjuri pe urmă pornirea, invocând toţi sfinţii din calendar…Vorbele mele parcă aveau efect de combustibil… Şi când te gândeşti cât de nevinovate fuseseră: ”haideţi să schimbăm subiectul…” PFUUF!! BUUUM!! L-au schimbat, n-am ce zice, l-au zbârcit, l-au contorsionat, până la cele mai groteşti colţuri ale imaginaţiei…

Şi-atunci coconul te cheamă îmbiător să revii în pereţii lui catifelaţi. Intri înapoi în letargie. Corpul îţi alunecă încet în jos pe scaun, umerii ţi se apleacă uşor în faţă, iar privirea zboară undeva în gol, pe rama scorojită a unui afiş de teatru. Şi te întrebi ce naiba încă mai cauţi acolo? Câteodată, jur că suntem masochişti.
Întotdeauna am fost fascinată de persoane tulburate. Mereu încerc să le înţeleg mecanismul de funcţionare. Discuţiile pozitive au şi ele farmecul lor, însă în cea mai mare parte mă trezesc că sunt atrasă ca un magnet şi mă las dusă de valuri în direcţii complet deprimante. Filmele, cărţile, discuţiile cu care mă înconjor, mereu sapă adânc în latura întunecată. Însă pentru ce? Pentru ce această nevoie de negativ? Stările respective îmi creează pe urmă mereu acelaşi efect: devin artish, nivelul creaţional se ridică aproape de 100%, simt nevoia avidă de a scrie, de a aşterne gândurile pe foaie… E ca şi cum mi-aş face un plin, iar pe urmă îl golesc…

Ajung să trag concluzia că sunt teribilistă… Cel puţin asta cred că e definiţia pe care pot să mi-o dau eu însumi, în momentele în care realizez că nivelul de discuţii „filozofice” la care mă supun ajung la o asemenea amploare încât şi mie îmi sunt prea mult.
Stau şi mă gândesc… dacă cafeneaua ar avea urechi şi creier, ce lehamite trebuie să-i fie de locuitorii ei…
Câteodată suntem atât de preocupaţi să găsim un sens vieţii, încât o lăsăm să treacă pe lângă noi, fără să observăm când o face…

Ne tot întrebăm care-i scopul vieţii… Poate că acela de a trăi în prezent. Dar noi ne consumăm prezentul în căutarea cailor verzi pe pereţi…

Scrie un comentariu