Cum plânsul lui Nietzsche mi-a „întoxicat” existența…
Există mai multe feluri de a citi o carte. Ca delectare, intrând prin intermediul acesteia în lumi diferite, călătorind cu imaginaţia în locuri diferite de pe glob. Ca studiu, înţelegând mai bine prin intermediul ei, spre exemplu, o clasă socială sau un act istoric… Însă mai există o abordare. Aceea de autocunoaştere, de introspecţie, luând ideile ce reies din paginile citite şi întrebându-te în ce fel le poţi utiliza în folosul propriei tale existenţe…
Citind în acest sens, am simţit că există cărţi care au o forţă aproape supranaturală asupra gândirii mele. Cărţi care, după ce le-am citit mi-au învolburat atât de tare perspectiva, încât pot spune că efectiv m-au intoxicat.
Şi nicio carte nu a avut aşa un efect halucinant asupra mea ca „Portretul lui Dorian Gray”. Cred că pot afirma că a fost prima mea experienţă de acest gen, în care am stat cu privirea îngheţată pe anumite pasaje minute întregi, ne mai putând să trec mai departe. Recitind şi recitind anumite idei, încercând să mă opresc din a mă minuna cât adevăr transcende din ele…îmi amintesc şi acum senzaţia de apăsare pe care am simţit-o în piept în momentul în care am citit cuvântul „sfârşit”… ştiu că am rămas cel puţin jumătate de oră privind în gol, simţindu-mă cumva pierdută, de parcă tocmai îmi descoperisem un alt sens al vieţii…
Au mai fost câteva experienţe asemănătoare cu anumite cărţi de-a lungul timpului, însă niciodată atât de puternică…Şi chiar credeam că nu voi mai da de o astfel de carte „otrăvitoare”. Asta până când am dat de cea despre care vreau să vorbesc acum.
Ştiam despre autor, Irvin D. Yalom. Citisem o carte scrisă de el, însă una non-ficţională, îndreptată pe analiza concretă a unor cazuri de psihoterapie ( da, am eu o slăbiciune pentru domeniul ăsta). O prietenă bună mi-a recomandat însă un roman de-al lui, „Plânsul lui Nietzsche”. M-am apucat de el cu foarte puţin chef. Mai ales că începea ca multele alte poveşti cu acţiunea în secolul al XIX-lea, perioadă care nu mă atrage câtuşi de puţin ca indice temporal al unei cărţi.
Însă spre încântarea mea, după foate puţine pagini parcurse, m-am lămurit despre ce fel de carte aveam în mână: o carte a IDEILOR, în care este absolut irelevant când şi unde se află personajele, ci ce anume spun, gândesc şi simt ele…. Iar în mod inevitabil, ca de fiecare dată când dau de astfel de cărţi, nu a durat prea mult până când am început să contemplu intens şi eu problemele ridicate. Pentru cine este foarte familiarizat cu Nietzsche, probabil cartea nu va avea impactul respectiv, însă pentru mine, care cunoşteam doar la un nivel foarte elementar viziunea lui, experienţa a fost ca o palmă peste faţă.
Cartea te pune pe gânduri, nu glumă.
Dacă totul ceea ce ştii că e important în viaţa ta nu este totuşi ceea ce îţi doreşti TU cu adevărat, ci a fost doar implementat la nivel inconştient în fiinţa ta de către societatea înconjurătoare? Dacă viaţa aceasta este tot ce ai, atunci de ce nu îţi croieşti mereu drumul exact după cum simţi tu că este bine, nu după ce ţi se spune că este bine?…şi întrebările continuă. Îndemnul general cred că este: întreabă-te mereu, nu renunţa niciodată să cauţi adevărul, află adevărata ta identitate, nu te mulţumi doar cu identitatea pe care ţi-o „lipesc pe frunte” cei din jur…află ce e important pentru tine, află calea ta şi fă-ţi curaj să mergi pe ea, să-ţi trăieşti viaţa liber.
Citind-o, mi-am pus problema : câţi dintre noi chiar stau puţin şi îşi analizează opţiunile? Majoritatea oamenilor îşi duc viaţa în virtutea inerţiei. De parcă corpul lor ar funcţiona pe „auto-pilot”, iar dacă îi întrebi dacă sunt fericiţi, în adâncul lor niciunul nu va afirma că este. Şi nici măcar nu cred că ar şti să spună de ce. Ar da probabil vina în repezeală pe lipsa de bani… Însă ce nu îşi dau seama sau nu vor să recunoască e că nefericirea lor se datorează în mare parte ocaziilor eşuate, lipsa curajului de a lupta pentru dorinţele lor. Mereu este mai uşor să te laşi păgubaş şi să te complaci în amorţeală…
În carte, la un moment dat, Nietzsche îl întreabă pe dr. Breuer, în momentul în care acesta este speriat de faptul că în mod inevitabil va veni cândva momentul în care va muri:
“ Trăieşte când trăieşti! Moartea nu mai este o teroare dacă mori când ţi-ai consumat viaţa! Dacă trăieşti la momentul potrivit.” (…) Ti-ai trăit viaţa? Sau te-ai lăsat trăit de ea? Ai ales-o? Sau ea te-a ales pe tine? Ţi-a plăcut? Sau ai regretat-o? Asta vreau să spun când te întreb dacă ţi-ai consumat viaţa. Ai folosit-o până la capăt? (…)Ce-ar fi dacă un demon ţi-ar spune că viaţa asta – aşa cum o trăieşti acum şi ai trăit-o în trecut – va trebui s-o mai trăieşti încă o dată, încă de nenumărate ori; şi că nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare durere, fiecare bucurie şi tot ce este nespus de mic ori important în viaţa ta se vor întoarce la tine, în aceeaşi succesiune?(…) Eterna reîntoarcere înseamnă că de câte ori alegi o acţiune trebuie să fii dispus s-o alegi pentru eternitate. Şi e la fel pentru fiecare acţiune pe care nu o faci, fiecare gând născut mort, fiecare alegere evitată. Şi toată viaţa netrăită va dospi înlăuntrul tău, netrăită pentru eternitate. Şi vocea neluată în seamă a conştiinţei tale va striga veşnic la tine.”
Ce mai pot spune, pe lângă faptul că mi-a părut teribil de rău că am terminat de citit această carte? Decât că o recomand oricui căruia îi place să lase de-o parte măcar pentru o vreme superficialităţile înconjurătoare şi să reflecteze puţin la eul interior şi la sensul vieţii…?
Iar eu nu pot decât să aştept cu nerăbdare următoarea carte „otrăvitoare” care îmi va cădea în mână….
Un Raspuns
ZERO comentarii până acum. Asta spune multe despre “actualitatea” subiectului.
Eu-l nostru a devenit … exterior. Nu mai trăim pentru noi ci pentru ceilalți.
Să vorbim despre moarte – Atul Gawande, o carte despre cum ni se schimbă dorințele în funcție de cât nisip a rămas în partea de sus a clepsidrei. Nu este filozofică sau psihanalitică dar este dureros de.. reală.
Dragă Raluca, cultura costă în primul rând TIMP. Din păcate nu prea mai este nimeni dispus să-și piardă timpul citind, studiind sau mai rău… uitându-se în interior.