Visuri SF

visuri sf

Trăim robotic. Într-o alertă în care soarelui îi este refuzată tihna, forţat să răsară de fiecare dată când apune.

Terminator 1

Eram pe tren aseară şi mă urmărea un terminator (a câta oară îl visez şi de ce ?; să-i zicem o manie a persecuţiei dusă la extrem), nu la propriu, ci îl simţeam ca pe un radar (deci şi eu la rândul meu eram unul – dar mai primitiv) că era prin apropiere sau că oricum nu ar fi durat prea mult până m-ar fi găsit. Şi, respectând termenii, n-ar fi dat greş.

La un moment dat, mă fugărea sărind din vagon în vagon şi nu-mi puteam da seama dacă stătea agăţat pe dedesubt sau era cocoţat pe acoperiş, pentru că tot trenul se zgâlţâia de greutatea sa. Să zicem c-ar fi fost omniprezent, sau în termeni SF, ciberneticoprezent. Nu mă puteam decide formându-mi-l în minte, dacă era de inginerie avansată sau dacă era doar un scheletron ambulant, care dus la fier vechi s-ar fi putut transforma cu uşurinţă într-o cutie de conservă. Indiferent de caz însă, cu presiunea mecanică degajată dintr-o singură membră m-ar fi putut frânge într-o clipită, cum mai vezi copiii prin parc ,,jucându-se’’ cu gândăceii.

Eram toţi nişte renegaţi ai societăţii (care şi aia, vorba lui Emerson – e un spital de bolnavi incurabili) şi dintr-o dată începuse un alt război mondial în timp ce ne aflam în compartiment. Vedeam şiroaiele de fum încins şi negru cum se ridicau în zare şi mirosea a cenuşă şi cauciuc ars.

Îmbâcseală, mizerie, oameni toropiţi şi dezolaţi, mânjiţi toţi pe faţă cu negreală, îmbrăcaţi în zdrenţe cârpite laolaltă (nu ştiu cum să vă explic, hainele erau făcute parcă din turbane – arătam ca nişte mumii cu ceva aparatură şi beculeţe plasate pe deasupra – care şi alea, cine ştie ce mai indicau), morţi după caz de frig (când treceam spre exemplu printr-un soi de părţi siberiene înzăpezite); condiţii inumane, îmbinate cu o tehnologie care nu ne servea la absolut nimic.

Din cauza ierburilor necosite şi stufoase ce ne invadau periodic şinele, trenul încetinea în unele momente şi atunci creştea mai tare frica în noi, pentru că maşinăriile s-ar fi putut urca cu uşurinţă în vagoane pentru a ne surprinde în orice clipă descoperiţi. Şi cu siguranţă s-ar fi putut năpusti asupra noastră ca un foc încrucişat, lăsându-ne fără nicio speranţă. În rest, visul de faţă a fost atât de abstract şi suprarealist, încât nu prea aş avea cuvinte să descriu ce şi cum s-a mai întâmplat.

Cred că nici de 5% din poveste nu m-am apropiat, dapăi de ce am simţit, pentru că de când mă trezisem, mă uitam spre geam şi vedeam cerul ca o linişte dinaintea furtunii, gata să fie luat cu asalt de eu ştiu ce rachete futuriste şi avioane de luptă. Eram încă într-o stare de visare şi manifestam o reminescenţă de nelinişte, acea confuzie incontrolabilă care rămâne de obicei în urma somnului.

Înainte să mă trezesc, îmi vedeam interiorul pleoapelor închise şi simteam că voiam şi să continue, şi să se termine totul. Întotdeauna e aşa; nu puteam alege, deşi decizia fu luată cu mult înaintea mea de către ceasul intern, care îmi deschisese ochii şi mi-i lăsase năuciţi o vreme (ai fi zis contemplativi), privind pierduţi spre teiul de afară…

Terminator 2

Ţin minte şi acuma ultimul vis dinaintea ăstuia, tot cu terminatorul (bun, îl ţin minte în mica măsură în care pot să-l redau, desigur). Îmi era şi nu-mi era prieten. Cert e că lumea se afla din nou în pragul unei apocalipse, unde calea de întoarcere, de fiecare dată când îl întrebam pe Arnold (evident – ce altă mutră mai credibilă în postura unui robot ?) se anunţa inexistentă. Primeam, aşadar, mereu un ,,Negative“ intransigent şi uşor exclamativ din partea acestuia.

Nu că n-ar fi existat drumuri (şi aici nu vorbesc de zebre sau de linii întrerupte), dar norul de praf ne invada străzile şi plămânii în aşa hal, încât nu puteam face un pas măcar cu certitudinea că ar fi fost în direcţia corectă. Adică dacă am fi mers pe stradă cu ochii închişi (şi de regulă în cazuri de astea cam deviezi de la traseu), tot mai bine ne-am fi descurcat.

Într-o seară cerul era de un roşu-sângeriu, iar noaptea ulterioară mi-o amintesc vişinie. Cuprinşi ba de năduşeală, ba de friguri, ne făceam bagajele (deci iluzii !) să plecăm cât mai departe de sunetele nemiloase şi iuţi ale gloanţelor aprinse de tip Star Wars, venite de pretutindeni. De infernul lumesc ce ne cuprinsese pe toţi fără sorţi de izbândă.

Peste noapte, Pământul explodase într-un fel de mânie cerească (cerul luat ca simbol, ca laitmotiv; ziua şi ea, cufundată difuz într-un întuneric sordid), în fulgere şi ciuperci nucleare, lăsându-ne printre puţinii supravieţuitori.

Un derizoriu cumplit, cu noi şi moaca noastră derutată în prim-plan, purtând nişte ochelari de protecţie asemenea schiorilor. Şi ăştia, de parcă ne-ar fi ajutat la ceva. Prin urmare, măşti de gaze nu aveam, destul însă că aveam măşti de cer. Cu toate astea, îs convins că altora cu impresii în cap şi mai ignoranţi de felul lor li s-ar fi părut cool (sau mai corect etimologic, ,,hip“).

Nu mai era loc pentru naivi nici măcar în cimitire. Parcă hoiturile însele se preschimbaseră în sedimente purtate imprecis de vârtejurile fără direcţie ce ne clătinau şi pe noi, amărâţi (la propriu – gura ne era amară), cu bărbia adâncită-n gât şi arma-n mână, tremurând şi gonind spre nicăieri.

Lumea ? O urnă în care doar câţiva, printre care şi noi (adică eu), mai rămâneau să fie incineraţi pe vecie înainte de vreme.

Şi totuşi, deşi totul ni se înfăţişa ca o predestinare, luptam îndârjit să scăpăm teferi, prin acel instinct care dacă ne-ar fi dispărut, ne-am fi luat noi singuri viaţa. În schimb, păstram precauţi şi temători imaginea terifiantă a acestui inamic aproape inevitabil şi practic invincibil.

Eram conştienţi că doar trăgeam de timp, dar cumva respectam ceea ce scrijelise Sarah Connor în Terminator 2 (e drept, într-o manieră poate prea dramatică) pe masa aceea de lemn, vopsită în portocaliu de un apus blând: „No fate”.

Comments are closed.