MAI ÎNTÂI TE NAŞTI – Melancolie şi suprarealism
de Line Kautzon
Regia: Radu Afrim
Traducerea – Carmen Vioreanu
Scenografia – Cristina Milea
Cu: Claudia Ardelean, Elena Popa, Fatma Mohamed, Danile Rizea, Sebastian Marina, Cezar Antal, Ioana Costea

Cu „Mai întâi te naşti / First You’re Born”, autoarea piesei, daneza Line Knutzon, a cîştigat, în 1999, Premiul Reumert.

Stau pe geam cu ţigara-n mână şi mă joc ruleta rusească cu picurii de pe straşină… N-am chef defel să scriu, deşi aş vrea să am. Şi totuşi, uite ce fac. Aşa că, doamnelor şi domnilor, să purcedem de zor cu ziua a şasea.

Greu de spus ce am putut înţelege eu din piesa asta. Pentru mine Afrim e mai extraterestru decât un Messi. ,,Nu ştii Afrim ?’’, mă întrebau stupefiate ceva dame pe hol. Ei şi ce ? Ar fi trebuit să mă scuz pentru aşa ceva ? Ce să mai, avem de-a face cu oameni care nu ştiu cum să se comporte neelitist. Pentru că oricum, nu cred să fi prins ideea nici măcar un sfert din cei prezenţi în sală, printre care se numărau probabil admiratori înrăiţi ai regizorului.

Eu vă voi face o prezentare cât se poate de exactă a mâzgălelilor iuţi şi întortocheate notate pe agendă la faţa locului, din punctul meu umil de vedere. În orice caz, nu m-a emoţionat deloc, pentru că mai adesea încercam să decriptez ce vrea să zică naibii regizorul. O piesă care într-adevăr mi-a dat dureri serioase de cap, deşi pe fragmente am avut un habar-două în legătură cu ce se petrecea metaforic, dar şi suprarealist vorbind.

Decorul a fost inimaginabil de fain lucrat, iar tunetul, însoţit de pâlpâielile stroboscopului care parcă ne poza, se potrivea de minune cu ploaia şi frigul de afară. O masă ciungă în trei picioare, un radio care bârâia incert şi schimba stările personajelor prin feluritele sortimente de muzică, buruieni, plante şi ghiveciuri cu fire de verdeaţă, un pat cu fân în locul obişnuitelor aşternuturi, obloane întredeschise prin care pătrundea o stranie lumină galbenă, toate încadrate de nişte porţi masive din fier forjat. Pe lângă multele veioze, de toate mărimile şi formele, în reflectoare predomina un verde aprins, dar difuz, redându-ne nişte imagini à la Tim Burton. Ceasurile de pe pereţi, iarăş’, te duceau pe un alt tărâm. Nu sunt fan, dar mă aşteptam din clipă-n clipă să apară un Harry Potter sau ceva în genul. A şi plouat pe scenă. Bine !

A fost, în orice caz, plin de creaturi care mai de care în povestea noastră. O femeie înaltă care se voia a fi un copac, îmbrăcată în nişte haine lunguieţe, dar strâmte, confecţionate din ciorapi maro femeieşti, aproape transparenţi. Faţa o avea vopsită în alb şi pe cap împrumuta frizura soţiei lui Frankenstein. Încremenită pe loc, aproape că prindea rădăcini, având parcă un singur picior, pe care de-abia şi-l putea mişca. Ca o mumă a pădurii. Urmează dulcica proastă, roşcată, cu rochiţă, fundă, buze de foc şi ochi albaştri, simpatic de răguşită, chiţăind ca o adevărată Marilyn Monroe. Şi apoi piticul cu trei degete (celelalte două ascunzându-i-se timorate înăuntrul mănuşii tăiate), care halea muşte, scoţând limba cum o fac broaştele. Născut cu o nevralgie cronică năucitoare, mesteca pe pilule pentru a-şi mai potoli din durere (distracţia sa cea mai mare). Avea ochelari ce-i semănau pe ochi cu cei a unui pilot de avion, iar căpişonul îi contura şi mai bine aspectul bolnăvicios a unui om fără speranţe, cu faţa palidă şi purtând numai pijamale. Îl chema Victor.

Un individ de-a dreptul înfricoşător, având chipul odios al unei bufniţe şi mişcându-se satanic în s-uri reptilice, intră şi el brusc în scenă. Se retrage mergând cu spatele, ducându-mă cu gândul la banda magnetică a unei casete ce îţi redă derulată versurile secrete ale unei secte oculte.

O fată cu un chipiu de marinar îşi ridică pantalonii de jur împrejur cu o corabie de ziare ţinută în bretele şi vâsleşte cu o pagaie imaginară. O alta trăgea de urechile unui ghiozdan fabricat dintr-o cutie poştală.
…

În ansamblul său, jocul actorilor a impresionat printr-o deosebită fineţe. Nu acelaşi lucru aş fi spus dacă i-aş fi luat individual însă. Consider că sunt oarecum avizat să despic problema-n patru, fiind totuşi familiarizat cu elementele de bază ale universului teatral neconvenţional. De câteva ediţii bune. Aşa, drept paranteză. Continuăm.

,,De ce cad frunzele din copac ? De ce se separă oamenii ? Trebuie să găsesc pe cineva să mă părăsească.’’ – o replică demnă de ţinut minte ce ne arată în simplitatea sa atât de multe. În primul rând, cea care o rostise era gagica voluptoasă care uitasem să vă spun că era născută toamna. Sper ca deja să bănuiţi la ce mă refer, pentru că de aici îmi ţin pliscul. Hai să vă dau eventual nişte hint-uri: viaţă, experiment, experienţă, anotimpuri, oameni, circularitate, fugă, continuitate, confuzie, adevăr, iluzie. Heh, tac cică !

Aş menţiona şi un joc de cuvinte construit pe parcursul unui dialog scurt de adio: ,,Ea -Rămâi cu bine ! El – Rămâi cu mine !’’ Frumoasă mai îi şi omonimia asta; câtă rimă poate avea lumea în general…. V-aş spune-o altfel, dar n-am decât cuvinte. Până şi pentru acele lucruri pentru care nu am.

Înainte să vă explic puţin ideea centrală pe care s-a bazat scenariul, iată ce s-a întâmplat ca acţiune efectivă pe scenă. Un tip călărea o tipă pe care a adunat-o din boscheţi, târându-se pe sub plapumă şi făcând salteaua să scârţâie. Se desparte mai apoi de ea, spunându-i că face acest lucru tocmai pentru că o iubeşte. Deşi iubirea îi este totalmente străină. Un altul o întreabă pe alungita noastră dacă ,,Nu vă supăraţi, aveţi cumva un dinăla, ăăă… un prieten ?“, după care se năpusteşte asupra acesteia cu pantalonii în vine şi cu cureaua clincănindu-i de nerăbdare. Au ars ritualic la un moment dat la o maşină, de-ai fi crezut că vor să i-o facă cadou lui Ghost Rider. Dintr-o dată, a apărut şi o piticotă, adorabilă de altfel, soră cu primul nostru minion. Mereu când deschidea careva uşa, din cutia poştală ploua cu medicamente, scena colorându-se în toate culorile. Într-o altă scenă, piticul îi lipeşte pe rucsacul vagaboandei o tartă care făcuse pleosc ca în The Three Stooges. Clasic ! Au băut şi bere, şpriţuind podeaua cu bulbuci de spumă… Mă rog, multe altele. Să trecem aşadar la semnificaţii.

Având o intuiţie solidă şi astfel, un grad mare de conştientizare a tot ce este în jurul ei, bufniţa este o clarvăzătoare, capabilă să se ghideze curajoasă după instinctele proprii. Indienii îi purtau penele pentru a îndepărta spiritele rele, iar atenienii antici îşi ştanţau modezile cu imaginea ei. Tot din mitologia greacă aflăm că aceasta este zeiţa previziunilor si a cunoaşterii. Creatură de noapte, bufniţa are un grad ridicat de cunoaştere a eului personal şi o capacitate psihică ieşită din comun, privind întunericul cu ochiul al minţii. Al simţurilor. Prin urmare, este simbolul misterului, înţelepciunii, al tranziţiei, misticismului şi nu în ultimul rând al secretului.

Personajele sunt vecine între ele şi totodată vecine cu viaţa şi iubirea, care trec pe lângă ele fără ca ele să-şi dea seama. Atât poveştile lor de singurătate, cât şi zidurile de fier ale porţilor forjate ce-i separă, ne sugerează aceste treburi. Singura care a cutezat să trăiască cu adevărat a fost femeia străzilor, care găsise farmecul chaplinesc al dragostei prin boscheţi, trăindu-şi viaţa pur şi simplu. Restul filozofau la pereţi, neieşiţi din casă şi cuprinşi de boli. Dovada cea mai clară ? Sărbătorirea unei zile cu tort şi artificii de către piticul care explodase de fericire găzduind-o pe vagaboandă, bufniţa poveştii.

How it’s made: Piticii au fost concepuţi printr-un truc vizual, adică doi oameni normali păşeau pe nişte genunchi încălţaţi cu papucei. Genunchi ce îţi dădeau impresia că calcă cu talpa la fel cum ar face-o laba piciorului.

P/S: Dacă măriţi afişul spectacolului, veţi vedea o bufniţă privindu-vă înăuntrul, duios şi cumpătată.