Întotdeauna m-au fascinat artistele… în special cele de o frumusețe ieșită din comun, și nu mică mi-a fost mirarea sau… entuziasmul, când o focoasă roșcată m-a contactat brusc pe facebook într-o zi de vară târzie. Era încă elevă la Liceul de Artă. O pasiona în special desenul, dar practica și pictura. Astăzi e studentă la Timișoara și oarecum s-a îndepărtat de aceste forme artistice, înclinând mai degrabă spre fotografie (de altfel, spre surprinderea mea, ia și lecții de canto)… dar asupra acestui „trip” am să revin mai încolo. Deoarece prea puține creații mi-a dat să văd… am rămas cu tentația de a contempla frumusețea EI naturală, mistică, incandescentă chiar… și de a înțelege ceva din substratul filosofiei de dincolo de… urmărind pozele cu ea de pe facebook. Fiindcă e ea, însăși, o ARTĂ. Mi s-a dat să fiu explorator pe un tărâm periculos de atractiv, un trip între senzualitate și existențialism: Andrea Tripa.

Înclinarea spre filosofie, în special existențialismul, a fost un alt atuu cu care m-a vrăjit, dar ca să dau și eu pe deșteptul și experimentatul i-am zis că trece printr-o perioadă de tranzit… această „căutare în neantul sublim” îi va determina într-o bună zi, fără să observe, direcția ei prestabilită, îi va perfecționa statutul ontologic în artă… și va ajunge și la „eliberarea” Sartre-iană.

Și am avut dreptate…

Dincolo de faptul că am privit-o ca pe o zeiță neortodoxă a frumuseții articulate cu cele mai zvelte caracteristici fotogenice, am vrut să aflu ce înseamnă „creația” pentru ea. Din picturile și desenele ce mi-a arătat (dar și din muzica preferată de ea – hard rock și gothic metal… plăceri prea sado-masochiste pentru mine, sincer) era să-mi dau seama că avea o înclinație mai degrabă spre distrugere… o creație distrugătoare, da, un romantism din foarte-interior combinat cu un simbolism la fel de ezoteric, oriental, metaforic și sugestiv deopotrivă, cu elemente faraonice sau felide și cu contururi cutremurătoare… la care se adaugă o latură succintă, inspirată și cât se poate de reliefată, finalizatoare… de postimpresionism van Gogh-ian. De asemenea a dus mai departe, prin fuziunea artei plastice cu psihologia hard-rock-ului, tensiunea chinuitoare Munch-iană (după părerea mea, amprenta și totodată emblema colorată a Existențialism-ului… alături de romanticul Caspar David Friedrich), sau, altfel privit, a revigorat (încă o dată) expresia stării de spirit a culturii fin de siecle pătrunsă în neliniște și depresie. În pictură… culori sumbre, linii neliniștite, curbe extravagante și mesaje codate în negru cu valențe aproape fantomatice dominau tablourile ei. În desen… din câte am văzut avea o pasiune deloc ascunsă pentru faraonii Egiptului Antic și pentru feminitatea cu un accent expres, cu o exactitate luxuriantă pe oglinda sufletului, ochii.

Oh da… feminitatea absolută și privirea focoasă!… Paradoxal, în cazul ei, deși în mod normal e împotriva Naturii să fie diferențiate. Cel puțin în idealurile mele. Fie că e transpusă în culori exorbitante care domină și provoacă la supunere până și cel mai rege dintre regele animalelor, fie că e lugubru, incolor, îmbrăcată-n negru, funerar, dar senzuală până la măduva oaselor… Andrea Tripa reușește să te poarte pe un coridor al curiozității independente de ea, chiar respinsă de ea, prin simpla ei viziune asupra Lumii. Fotografiile ei dovedesc acest fapt.

Deși s-a vopsit negru… și are mai nou o imagine plină de candoare maturizată… o Eva rătăcită benevol e ea, într-o continuă căutare… dar mult mai echilibrată, stăpână pe obiectele ce-i devin prizonieri în obiectivul ei. O umbră eliberatoare… dar în același timp, o ființă majestuoasă curioșilor avizi de o atracție fatală….