Copacul în flăcări

Copacul în flăcări

Am fost pe pod să citesc, până spre partea desfăcută de cealaltă, care face legătura cu ştrandul, aia ieşită din sezon. Intru gândăceşte pe dedesubtul semnului tăiat cu roşu. Mă aşez, aud apa plăcut, o cioară ş.a. ciripeli, şi dintr-o dată văd că bucata de ponton din faţă o dispărut şi podul începe să se zdrăngăne, mişcându-se înspre stânga. Mă sperii: ,,noa gata mi-s, mă duc, numai mie (numai ţie, Iulian !) mi se putea întâmpla aşa ceva. Şi câte şanse din câte pentru asta ? Apoi m-am liniştit, era doar vântul, care din când în când împingea podul, dar erau frânghiile alea din sârmă groasă să mă ţină locului. Huuuuh !

Mâinile mi-or îngheţat bine, pentru că dacă-mi luam mănuşi, n-aş fi putut întoarce paginile, ci ar fi trebuit să aştept vântul să o facă, şi probabil că s-ar fi şi rupt sau deteriorat unele, cum îs firave (Penguin books), dar plăcute la atingere. Plus că n-aş fi avut răbdare de jocuri de-astea. Valurile arătau ca puricii de televizor şi unul dintre sunetele pe care le-am auzit, mai puternic, m-a lăsat cu impresia că la mal trăiesc (pe lângă peşti, gâze, raţe) nutrii.

Pe mine – două bluze şi o geacă, deci trei straturi sfinte pe vremea asta, dar cum e să scrii cu mâinile amorţite… ce faină-i senzaţia, ca nişte fluturi în stomac – şi pe telefon bineînţeles, niciodată când am inspiraţie n-am la mine de notat şi invers. Totuşi, în casă n-o să-mi mai fie aşa reci (frig la mine, nu glumă), în comparaţie cu ce simţeam atunci – ma gândeam tot atunci.

Tineam de carte, îi fluturau uşor paginile pe la colţuri. Stăteam cu picioarele în cruce, pe spate, pe lemn ! Cred că podul, la modul igienic, e poate cel mai curat lucru din oraş, măturat de vânt şi aflat deasupra apei, deocamdată necălcat ! Nu că mi-ar păsa prea mult, dar uneori chiar nu strică. Cu gluga de pe cap (şi ei îi fluturau ciucurii pe la capete), încheiată până peste gură, chiar arătam ca un cosmonaut, dar aşa era şi atmosfera. Singurul care anima treburile, destul de zdravăn, e drept, a fost vântul.

La un moment dat, am început să simt o durere faină sub fund, la glezne, pe la pulpe, şi ochii mi-or ameţit de la apa curată, făcută să tremure în vene când bătea mai tare vântul. În depărtare, m-am uitat, valurile circulau bulucindu-se unul peste altul, fără miză, cum îs oamenii fără răbdare care urcă şi ies concomitent dintr-un tren. Altele arătau ca valurile mici care vin spre ţărm.

Picuri de ploaie, şi ce minunat se aud ei pe geacă… mai ales primul, care te ia prin surprindere. Noroc că am închis cartea înainte şi m-am pus să-mi notez toate astea, nu e a mea. Am revenit la traseu, cu podul adică, se balansase înapoi spre dreapta. ,,Aproximativ“, îi ziceam, ,,puuuţin mai spre stânga, stop, perfect.“ Apoi am realizat că mi s-or încălzit şi mâinile. În depărtare se auzeau numai trenurile din gară. Sau ce-a mai rămas din ele.

Cerul gri – valurile de staniol. Planul înclinat m-a speriat puţin la început, cu un fel de stare de rău de înălţime (se întâmplă şi când îmi scutur hainele pe geam uneori; paranteză-n paranteză: ieri am observat că avem un cuib de viespi instalat deasupra ultimului etaj), cum stăteam la margine. Aveam impresia că pot cădea oricând în apă şi m-am gândit la cât de rece e şi cât mi-ar fi luat să mă dezmorţesc ca să pot înota pân` la mal. Vedeam cachiul de pe mine transformat în maro închis, aşa să-ţi imaginezi.

Spre mijlocul Mureşului, ciotul ieşit la suprafaţă striga parcă după ajutor, iar apa era făcută din peşti. Aveam o căciuliţă roşie, aşa că toţi oamenii dinspre mal se uitau la mine miraţi.

Am trecut pe lângă copacul în flăcări (aşa-i ziceam eu cu un bun prieten de-al meu, Marius, pe unde-o mai fi şi el acum…), cu frunzele în bulbi, ca de lumânare, ca o ultimă dovadă a catastrofei, imortalizată cumva fotografic pe crengi. Un copac fotogenic. În parc, lângă groapa de nisip a copiilor, au vopsit scările în roşu, alb, albastru şi verde. Probabil că nu se hotărâseră pe Franţa sau Italia şi au zis ,,What the hell ?“ Dar asta mi-a plăcut cel mai mult: pe un garaj scria GARAJ. Oamenii şi maşinile, lucruri care mă grăbeau numai privindu-le.

Comments are closed.