S-au rupt șapte corzi de chitară, totul s-a transformat în haos și notele scârțâite se dau cu arpegiile de cei șapte pereți ai cavoului tău!

O culoare pălmuiește o alta și moare scuipând-o pe Gioconda, făcând-o să rânjească diavolesc, privindu-l pe Da Vinci cum vărsa șapte lacrimi în fața propriei banalități.

Nu înțelegi cum și de ce, în lumea ta tot e mânjit cu negru, zâmbetele sunt cariate, zăpada e murdară, cartofii prăjiți sunt arși, tragi o țigară și îți înnegrești plămânii, scuipi printre dinți ceară amestecată cu busuioc și îți simți patul un neg imens.

Disperat, ca un zeu muritor, în mintea ta cauți răspunsul la circumstanțele care ți-au transformat „Complexul lui Napoleon” în „Sindromul jucătorului la ruletă”, îți izbești fața de o pânză de mucegai, inhalezi penicilina dintr-o pâine uscată, convins că realitatea îți va veni sub forma unei reclame, hidos de duioasă, de la o Coca-Cola iernatică.

IAR BAnul a adus în viața ta ultimii șapte îngeri ce-ți vor refuza accesul în lumea cerebrală, îți vor umple cu venin căușul palmei iar tu le vei săruta aripile scuipând apoi șapte viermi extratereștri care au stilouri în mână și reportofoane în buzunar… hai, vorbește!… au venit să-ți ia un interviu, putrezind în fața ta, cuvintele vomitate de tine stau într-o mâzgă primordială, din care iese din când în când un poet sau pictor care cu șapte versuri și șapte caricaturi îți măzgălesc pereții creierului murdărind orice flegmă de normalitate.

În toate acestea, ți-au rămas șapte gânduri care, asemeni celor dintr-un sanatoriu, se luptă cu șapte demoni de neînfrânt, aruncă în ei cu versuri și vioare urlând simfoniile unui nebun de Bach.

Înfrânt de atâtea căutări ale ultimelor luminoase și celor șapte răspunsuri vinovate de propria ta demență, te împiedici de ultima bibliotecă făcută din fum și gheață, intri, îți alegi titlul care deja era încărcat pe butucul revolverului, citești „Lasciate ogne speranza, voi ch’entrate” și tragi… coperta.

Răspunsul? Erau șapte!