Sala Mare – Paravan. 2 telefoane
Regia şi scenariul: Matei Lucaci-Grunberg
Distribuţia: Irina Antonie, Iulia Ciochină, Tavi Costin, Andrei Cătălin, Mădălina Craiu, Ştefan Huluba

Totul începe cu nişte repetiţii, care sunt şi piesa-n sine, întrucât regizorul dă indicaţii şi urlă din zona scaunelor, aflându-se şi el pe unul. Nimeni nu cred că s-ar fi aşteptat la o reprezentaţie atât de bună din partea sextetului sucevean, şi trebuie să recunosc, nici eu, pentru că am tras înainte un ochi la trailerul de pe net şi am crezut că va fi o piesă mai de umplutură. Aşadar, pot spune că am onoarea să scriu în ultima cronică despre „Paravan. Două Telefoane.”

Ce se-ntâmplă ? O tânără se joacă cu un ghem din fire pentru tricotat şi vorbeşte la telefon cu un domn. Nimic interesant, dar urmează Maşa, care vine să ridice receptorul şi e ca şi goală puşcă, având pe ea o rochie transparentă şi o lenjerie mult prea intimă pe dedesubt.  La care primeşte formidabila replică: „Maşa, de ce umbli-ntotdeauna-n negru ?” Apoi vine şi îi corectează regizorul cu spume la gură; din start am înţeles că-i vorba de o comedie clasa-ntâi. Prin urmare, actorii se-ncurcă în firul telefonului, intră unul peste celălalt, pe una din fete sare careva şi o loveşte, acesteia îi curge sânge din nas şi apoi se-mpiedică de-un scaun. Actorul numărul doi îl ridică şi-l şterge cu un şerveţel pentru a-l îndupleca pe regizor, care deşi zbiară din toţi rărunchii, n-are nicio autoritate. Iar când le ia locul băieţilor, face numai greşeli, nu cunoaşte replicile, urlă în telefon şi îşi menţine statutul de tiran absolut. Părăseşte scena mulţumit, deşi mai prost de-atât nu se putea. Află ulterior că unul dintre actori e orfan, aşa încât devine brusc sentimental. Îi spune că-l înţelege perfect, şi alăturându-i din vorbe pe cei cinci, exclamă: „Sun-tem o fa-miii-li-e !” Între timp, minutele se scurg cu repeziciune, iar trupa de teatru mai are la dispoziţie doar 14 ore până la începerea spectacolului. Deşi fiecare dintre ei e varză !

Un joc de cuvinte ne stârneşte din nou râsul când aceştia află că textul e decupat sub formă de colaj: „Colaj-colaj, dar mult prea decupaj.” Vorbim aici de un amestec între Ionesco, Shakespeare şi Caragiale.

Bat din picioare cu fundul pe scaun, devin nerăbdători şi fiecare mişcare o execută bâlbâit. Parcă intenţionat o fac. Când o interpretează pe Julieta, cealaltă actriţă se îmbracă din nou cam sumar (fustă mai scurtă nu există !) şi e certată, la care reacţionează instant: „Hai mă, adică eu nu şi Julieta se mărită cu Romeo la nici paişpe ani ? Pe bune ?”

Partenerul acesteia se decide pe un râs malefic, după care participă la un dialog scurt, în care o apostrofează la telefon: „E a treia noapte când stă fără maică-sa… – Un fleac, îi dă doica de mâncare !” (trânteşte la loc receptorul)

Regizorul e în continuare un dictator, având comportamentul unui homosexual. Tipic, bineînţeles. Înainte de căderea cortinei, le ordonă să plângă, să le tremure mâinile, să se uite îndelung în lumina reflectoarelor dacă trebuie…

Ei bine, piesa propriu-zisă îi găseşte total nepregătiţi. Au emoţii, o dau în bară la fiecare ocazie, şi situaţia în care se află li se pare de neexplicat. Îşi uită numele şi se lovesc cap în cap, prăbuşindu-se în faţa spectatorilor. Intră greşit, se bâlbâie, scapă telefonul pe jos (ai fi zis că-i din oţel), le piere şi vocea sau intervin sufleorii. Dispare telefonul şi sunt constrânşi să mimeze atunci când formează un număr. Regizorul îl înlocuieşte din nou pe Romeo şi are crampe musculare de la nervii acumulaţi. La gât poartă fâşii lungi de hârtie igienică, pentru a imita cât mai bine îmbrăcămintea „supusului său”.

Pe scurt, îmi este imposibil să redau asemenea lucruri în cuvinte. Telefonul devine pumnalul binevenit, iar festivalul FITN se încheie pentru mine aici.

Distincţii PARAVAN. 2 TELEFOANE (Gala Tânărului Actor, Hop 2014):

Premiul pentru cel mai bun spectacol;

Premiul „Cornel Todea” pentru cea mai bună trupă de actori;

Premiul pentru prestanţă şi rostire scenică  „Tavi Costin”.

Notă ! Am asistat la nouă piese, din care am ales doar şase pentru a intra în ele. La „Trădare” şi „Hotel” m-am fentat, „Beznă de mină” a fost în maghiară, iar la restul nu m-am dus. Pur şi simplu am zis că nu merită. Şi oamenii care au plătit biletul mi-au confirmat acest lucru. Este de-a dreptul ruşinos pentru un festival care se vrea internaţional să aibă aşa puţine piese de afară, când în alte dăţi ne călcau pragul companii din Franţa, Germania, SUA, Japonia sau Marea Britanie. Şi atunci când am zis că Aradul se scufundă din toate punctele de vedere, m-am referit şi la Teatrul Clasic al lui Falcă şi Costea !