Un lucru care mă deranjează dintotdeauna este faptul că firea umană are o caracteristică de care efectiv nu se poate debarasa. Şi asta nu îmi pot da seama exact dacă are de a face cu structura ADN-ului nostru, ca să zic aşa, sau cu societatea din care facem parte. Poate sunt amândouă, dar eu tind să o bănuiesc mai mult pe cea din urmă.

Despre ce anume vorbesc? De nevoia noastră de a ne lăsa ghidată viaţa după un model, indiferent care este acela. De-a lungul timpului, întotdeauna a trebuit să ne limităm propriile dorinţe, imbolduri şi să ni le mulăm după o sumedenie de reguli. În antichitate oamenii îşi duceau viaţa după dorinţa zeilor, mai apoi oamenii şi-au ghidat şi limitat viaţa după ceea ce le predica preotul sau după regulile stricte ale etichetei…

Şi acum iată-ne, veţi spune, într-o perioadă de maximă libertate, unde am reuşit să trecem peste îngrădirile miturilor, ştiinţa şi tehnologia au evoluat mai mult ca niciodată, bătălia dintre sexe pare să se fi dizolvat, suntem mai liberi ca niciodată!

Dar oare suntem într-adevăr liberi? Eu când privesc în jurul meu văd aceaşi teamă de a ieşi din tipar, de a fi într-adevăr cum vrem să fim, de a ne accepta cu adevărat ca fiind NOI ÎNŞINE. Mereu avem acea dorinţă arzătoare de a fi integraţi, de a nu fi cumva judecaţi de alţii, de a nu dezamăgi.

Ne-am ucis vechii idoli, dar ne-am creat alţii la fel de puternici. Însă acum când dorim să ne ridicăm la înălţimea lor nu mai privim înspre ceruri…idolii noştri au coborât din muntele Olimp şi şi-au mutat domiciliul între noi, pe pământ. Şi-au schimbat şi denumirea…nu mai sunt idoli, acum sunt VEDETE.

Lucrul ciudat e că acum oricine poate ajunge aşa ceva. Nu ştim exact mecanismul zeificării, însă lucrul e cert. Zeii actuali au fost cândva şi ei oameni obişnuiţi, apoi mecanismul glorificării i-a luat pe sus şi puf! iată-i acolo, glorificaţi pe copertele revistelor, noile biblii ale generaţiei noastre…

Aşa că acum lupta interioară din fiecare dintre noi este de mii de ori mai mare…Fiecare vrem să devenim la rândul nostru idolii altor oameni şi atunci pentru a ajunge acolo, ce facem? Imităm reţeta celor care au ajuns acolo înaintea noastră. Vrem să fim frumoşi, vrem să fim perfecţi. Dar ceea ce nu înţelege majoritatea este că acea perfecţiune este o iluzie. Ea nu există, ea este doar o scamatorie creată de programe de editare şi campanii inteligente de marketing.

Când o fetiţă banală de 15 ani îşi priveşte idolul, ea vede doar ceea ce mecanismul faimei o lasă să vadă: fotografii bine gândite şi înşcenate care arată PERFECŢIUNEA. Idolii par să aibă totul. Par perfecţi fizici şi par perfecţi fericiţi. Însă fetiţa nu realizează că totul e o înscenare şi îşi compară propria-i existenţă cu cea pe care o vede. Faţa ei nu e ca din porţelan, ochii ei nu au aşa gene stufoase,  casa părinţilor ei nu e atât de luxoasă, iar locurile frecventate de ea nu sunt învăluite în atât farmec.

Şi aşa apare frustrarea, deprimarea, stresul : „Eu niciodată nu o să pot fi ca ei…”
Răspunsul meu: FOARTE BINE!

Nu trebuie să fim ca nimeni altcineva. Fiecare suntem unici. Decât să căutăm metode cât mai eficiente să devenim ca cineva care nici măcar el/ea nu e, ci doar se preface că e, mai bine să căutăm metode cât mai eficiente să ne descoperim propriul eu, propria identitate, propriul set de valori.

Decât să îţi creezi cu disperare tot mai mulţi idoli, încearcă prin modul în care îţi duci viaţa şi prin alegerile pe care le faci să devi propriul tău idol.