„Haide o dată că întârziem!”, aceste cuvinte care comandau o treziseră pe micuța Odette din visare.

Venise în Paris, în vizită la mătușa ei care avea un mic hotel, undeva pe lângă str. Sentier de Communes. Era o dimineață de vară liniștită și călduroasă, iar ea se trezise cu gândul că își va bea cafeaua pe băncuța din grădina hotelului. Odette era o minionă de 20 de ani, cu părul blond în bucle, ochii mari și verzi, iar pe obraji atât de gentil se așezaseră câțiva pistrui, din aceia ce se bucură de soarele verii. Era înnebunită după rochii scurte, înflorate, și Alphonse Francois de Sade, mai tot timpul ascunzându-și cartea pentru a nu o vedea mătușa ei mai… conservatoare.

Înainte să o strige mătușa, pusese un semn al întrebării la finalul unor cuvinte pe care le scrisese pe o foaie: „Voi mai simți din nou atingerea ta, dragul meu? Mâna ta va mai desena norii aceia drăguți pe spatele meu? Buzele tale mă vor mai duce oare către veninul din iubirea ta? De ce?”.  Odette lăsă foaia pe băncuță și se grăbi către mătușa ei. Trebuiau să facă piața împreună.

Înspre seară, Odette își aduse aminte că pe acea foaie mai trebuia scrisă o întrebare.

„Foaia, o, nu! Am lăsat-o pe bancă, sper că nu a găsit-o mătușa mea!”. Cu gândul acesta și inima bătându-i de frică, fugi către bancă. Nu mai era acolo! Înainte să reușească să intre în panică, auzi de undeva de deasupra ei o bătaie în geam. Era un geam de la o cameră de la etaj. Îsi ridică privirea și văzu o siluetă care îi indica un loc în grădină…

Odette se duse la locul indicat, neluându-și ochii de la acea siluetă și ridică un pitic de grădină. Silueta îi făcu semn că nu era acela. Îl lăsă jos și ridică un altul care însă nu făcea parte din acel set. Silueta îi confirmă ca acela era cel bun. Îi deschise capacul de sub el și înăuntru găsi foaia. Ridică înapoi privirea pentru a-i mulțumi siluetei, însă nu o mai găsi la geam, dispăruse.

Se duse înapoi în camera ei, trânti foaia pe pat și sună la recepție:

„Adeline , spune-mi te rog, cine stă în camera de la etaj? Știam că nu e nimeni încă”.

De partea cealaltă a receptorului se auziră taste și apoi o voce:

„Jean Baptiste Mederic. A venit de dimineață, iar mai apoi a urcat un tânăr la el. De ce?”

„Din pură curiozitate, doar așa. Adeline…?”

„Da, Odette, stai fără grijă. Nu îi voi spune nimic mătușei tale, dar să stii că e frumușel tânărul care a urcat. E brunet cu ochii verzi-căprui și dacă nu ar avea fața nebărbierită, nu i-ai da mai mult de 16 ani”, spune Adeline și începu să râdă. Odette o urmă. dar doar din complezență, pentru că avea acum o întrebare mai importantă decât aceea care trebuia pusă pe foaie: Cine avusese grijă de foaia ei? Jean sau ochii verzi-căprui?

Se întinse pe pat și luă foaia în mână… Făcu ochii mari, cineva îi scrisese pe foaia ei!

„Un păr atât de frumos îl voi atinge întotdeauna, chiar dacă nu eu sunt cel pe care l-ai întrebat, draga mea. Pe spatele tău îți voi desena soarele care iese dintre norii aceia care deja sunt pe spatele tău, chiar dacă nu eu sunt cel pe care l-ai întrebat, iar buzele mele le vor atinge pe ale tale, doar pentru a te aduce înapoi din veninul iubirii, chiar dacă… nu eu sunt cel pe care l-ai întrebat”.

Odette începu să plângă de nervi! Cine se credea acest domn? Sau tânăr? Cum își permisese să își bage nasul în intimitatea ei? Gata! Asemenea comportament nu putea fi acceptat. Nu era o femeie ușoară și nu avea să accepte asemenea clișee ieftine, ea nu era de agățat!

Se ridică din pat și se duse până la ușa acelui domn Jean Baptiste, bătând cu destulă putere:

„Da, răspunse Jean. Cu ce să vă ajut, domnișoară?”

În acel moment, Odette își dădu seama că se cam pripise și că nu îl putea acuza pe Jean pentru că nu putea fi sigură că el este acea siluetă. Mai mult decât atât, chiar dacă el și „ochii verzi-căprui” se cunoșteau… poate el nu știa de foaia ei!

„Bună seara, am dorit doar să știu dacă dimineață doriți să serviți micul dejun în grădină sau în sala de mese?”. „Pfiu! Ce bine m-am gândit”, își spuse singură și chiar se simțea mândră cât de repede reușise să găsească ceva.

„În sala de mese, mulțumesc, dar prietenul meu cred că a confirmat deja lucrul acesta la recepție”, spuse Jean și își întoarse capul către geam, unde stătea cu spatele… o siluetă.

„Amadour! Nu ai vorbit deja de micul dejun?”

„Ochii verzi-caprui!”, gândi Odette.

Amadour încuviință afirmativ din cap și își aprinse o țigară.

Acum Odette se simțea ca o proastă. Normal că se știa la receptie deja, doar sunt sunați fiecare în cameră. Nemaiștiind ce să zică, își luă o mină serioasă și spuse pe un ton tare:

„Să știți că nu se fumează în camera de hotel! O seară bună!”. Apoi se întoarse și plecă, iar ușa se închise ușor în spatele ei.

Se întoarse furioasă la ea în cameră, bombănind pe cum cobora scările:

„Ce-i cu tine, micuță?”, întrebă Adeline.

„Nimic, dar nu știam că în acest hotel se cazează și nesimțiți care nu respectă bunul altuia!”

„Adică? Despre ce vorbești?”

Odette, realizând gafa, spuse:

„Păi, păi, de exemplu tu știi că ăia fumează în cameră?”

„Da, știu. Mătușa ta le-a dat voie, atâta timp cât fumează la geam”, îi raspunse domol Adeline.

„Da? Păi….tot nu e frumos! Să știi asta!”, zise Odette și plecă în camera ei.

Dimineață, când se trezi, Odette dori să mai citească din carte. O luă și se indreptă către grădină, însă acolo îl văzu pe acel tânăr pe care îl descrisese Adeline, iar având în vedere că erau singurii cazați și pe Jean îl văzuse deja, era destul de convinsă că era Amadour.

Se retrase înapoi în cameră și se duse la geamul ei… să îl privească. Era ceva la el ce nu îi dădea pace. Acum era bărbierit și tocmai ce își aprinsese o țigară.

„Doamne, ce obicei dezgustător!”, își spuse ea, dar continuă să îl privească în timp ce el îsi puse țigara ușor între buze, trase din ea, își lăsă capul pe spate și lăsă fumul albăstrui să îi iasă ușor din piept…. o imagine care îi aminti ușor de cartea pe care o citea.

Amadour își îndreptă capul și apoi se uită direct către geamul lui Odette, fixând-o cu privirea. Ea se sperie și se retrase de după perdea. Astfel, observă că Amadour avea o foaie în mână pe care o lăsă pe bancă, iar el se ridică și plecă.

Odette nu știa ce să facă. Să iasă? Să nu iasă? Ce avea să facă de acum încolo? Să stea închisă în camera ei? Pentru ce, de fapt? Ce făcuse ea? Nu făcuse nimic! Dar normal! Ea stătea în hotelul mătușei ei, așa că… era ca și la ea acasă! „Fac ce vreau, până la urma urmei!”, își spuse ea și se îndreptă către grădină. Acolo, pe băncuță, găsi foaia. O luă și începu să citească:

„Te-am privit de ieri dimineață cum stăteai pe băncuță și scriai… cum te opreai și te jucai cu buclele tale, cum duceai stiloul la gură când ochii tăi se pierdeau în zare… Ochii tăi, mon Dieu, ochii tăi, spune-mi, cum de ochii tăi par să ascundă o durere enormă și, totuși, acea tristețe să îi facă atât de frumoși? De parcă doar o lacrimă le-ar putea desăvârși frumusețea…

De ce ești tristă, fată frumoasă?”

Odette citi încă o dată și o încercă același sentiment ca cel de aseară. De ce îl interesa pe el? El era un simplu client și atât, iar ea nu era un obiect de studiu pentru cei cazați acolo! Așa că se hotărî să îi scrie și ea pe foaia lui. Trebuia să se răzbune!

„Stimate domn,

Am dori ca dumneavoastră să înțelegeți că acest hotel nu acceptă ca angajații să intrețină altfel de relații cu clientela, decât cele stipulate în contractul de muncă și în politica interioară. Cu acestea, vă rog să nu mă mai studiați, să nu mă mai analizați și să știți că eu sunt aici pentru dumneavoastră în calitate de maitre d’hotel.

Cu stimă , Odette Celestin ”

„Așa!”,  își spuse Odette, „Exact așa vorbește mătușa și funcționează. Asta o să îl pună cu botul pe labe“. Zâmbi satisfăcută și puse și ea foaia în piticul de grădină. Plecă apoi cu Adeline, era ziua ei liberă prin oraș.

Au revenit după 2 ore, iar Odette a întrebat la recepție dacă s-au întors clienții cazați în hotel. I s-a răspuns că nu, iar ea s-a întors înapoi în camera ei să citească, nu apucase să o facă de dimineață.

Se puse mai aproape de geam și privi din când în când către grădină. Se făcuse seară deja și nu observase nicio mișcare. Devenise deja nerăbdătoare. Unde era Amadour? Nu își terminase gândul și auzi clinchetul specific unei brichete de metal. Era chiar Amadour, care își aprindea o țigară. Avea o foaie în mână și o citea. Iar pe cum o citea, zâmbea.

Luă stiloul din buzunarul de la cămașă, scrise ceva pe foaie, o puse în pitic și se îndreptă către camera lui. Odette decvenise de-a dreptul nervoasă. „Ce era atât de amuzant? El crede că ea glumește?”.

Se ridică de pe pat și se duse în grădină. Ridică piticul și luă foaia:

„Odette Celestin, numele meu este Amadour Rochefort, încântat de cunoștință… și răvășit de frumusețea scrisului dumneavoastră, chiar dacă nu este stilul și nici cuvintele dumneavoastră”.

Odette bătu cu piciorul în pământ de nervi și rupse foaia, aruncând-o de pământ, apoi luă înapoi bucățile rupte și tresări speriată. O mână îi atingea spatele ușor, cealaltă îi dădea părul blond într-o parte, în timp ce gura lui se apropia de gâtul ei care pulsa de frică, de emoție, de nerăbdare. Nu se putea rupe de el, era paralizată. Nu știa de ce simțea frică și siguranță în același timp. Nu înțelegea de ce avea impresia că îl cunoștea de dinainte de a-l vedea, de a-l citi….

„Oprește-te, te rog”, spuse ea cu o voce înceată, iar el, desprinzându-se de ea, se conformă și o lăsă… singură în grădină. Tot ce mai rămăsese în urma lui era un parfum amestecat cu tutun.

Își revine, se uită în jur și plecă, convinsă că a făcut o mare greșeală dând curs „atenției” lui. Plecă în cameră de unde nu mai ieși nici măcar la cină.

A doua zi dimineață, Odette se duse în sala de mese, unde nu mai era nimeni. „Numai bine”, gândi ea, „oricum prefer să mănânc singură”. Se aseză la masă și începu să mănânce, dar un „Bună dimineața, domnișoară!” o făcu să tresară. „Prea de dimineață și prea multă gălăgie”, gândi ea. Era Jean, îi răspunse la salut și vru să se ridice însă înainte să reușească, Jean îi spune:

„L-ați dresat domnișoară. Nu mai fumează în cameră, doar în grădină. Și azi noapte l-am simțit cum a ieșit să fumeze. Dacă vă deranjează cu ceva, să îmi spuneți și îi voi pune în vedere”.

„Nu, este în regulă, mulțumesc oricum”, spuse Odette și se ridică să plece.

Dar nu se duse în cameră, ci în grădină, iar faptul că nu îl găsise acolo pe „ochi verzi-căprui” o dezamăgise. Până și de asta îi era teamă, de dezamăgirea de a nu îl vedea. „Ce se întâmplă cu mine? De ce mă simt așa?”.

Ajunsă lângă băncuță, găsi o foaie:

„Știu că și tu simți. Știu că și ție îți este teamă de aceste lucruri noi ca și mine, dar să știi că nu am simțit o asemenea pasiune de a privi pe cineva până acum. Doar de a privi. Aseară stăteam la geam, așteptându-te pe tine. Îți desenam mersul cu mâna, precum pașii pe care îi făceai către acel pitic de grădină, apoi am fugit până jos. Eram în spatele tău, inima îmi alerga, sângele îmi înfierbânțea fiecare venă iar tu… ai rupt foaia… parcă m-ai rupt pe mine în două, am făcut un pas în spate, dar tu te-ai aplecat și ai luat cele două jumătăți în mână…așa m-am întors înapoi către tine și tot ce îmi doream era să te simt, să te aud, să te respir și să te gust. Mi-ai spus să mă opresc și m-am oprit, nu pentru că asta îmi doream, nu, eu îmi doresc să îmi spui, nu, să îmi scrii că și tu simți la fel. Asta îmi doresc.”

Odette luă scrisoarea și plecă în cameră, se puse la geam și începu să scrie. Primele două cuvinte și-au pus trupurile pe foaie, însă lui Odette nu îi plăcu cum se așezară, așa că luă altă foaie și scrise altele, dar nici acelea nu îi plăcu, apoi altele, altele, altele, altele. Nu îi plăcu nici unul. Așa a ținut-o până spre seară… scria și rupea, aruncând bucățile de hârtie sărutate de cerneală pe jos, decorul camerei transformându-se în alb-albastru.

Apoi se opri. Știa ce trebuia să facă. Îl urmări pe Amadour cum intră în grădină și se duse direct la pitic. Amadour nu găsi însă nimic. Crezându-se înfrânt, se așeză pe bancă. Scoase o țigară, o țintui între buze și ridică bricheta către ea, să îi dea sărutul morții prin foc, însă nu apucă. Odette, fiind în spatele lui, îi împinse mâna în jos, iar cu cealaltă, cuprinzându-l, îi așeză o foaie albă în poală. Avea o linie orizontală pe mijloc, împărțind foaia pe jumătate, în colțul din stânga sus scria Amadour, iar după linie, Odette.

Amadour o prinse de mână și o trase către el, o puse în brațele lui, cu o mână îi susținu spatele, iar cu cealaltă îi cuprinse gura, în timp ce buzele lui îi sfâșiară inocența de pe ale ei… iar ea… se lăsă….

În lunile de vară ce au urmat, nu și-au scos o vorbă unul altuia, însă foaia împărțită în jumătatea lui și jumătatea ei s-a transformat în caietul lui și caietul ei, iar piticul de grădină, Adeline și Jean le deveniseră complici.

Într-o seară, Amadour veni în grădina invadată de frunze îngălbenite în copaci și roșii pe jos, rușinate că le-a prins toamna pe nepregătite. Se uită după caietul ei, însă nu îl găsi acolo… nu înțelegea ce s-a întâmplat. Se așeză pe băncuță și își aprinse o țigară. Trase un fum iar un foșnet de frunze călcate îi distrase atenția. Era mătușa lui Odette. Avea caietul ei într-o mână, o scrisoare în alta și lacrimi pe obraji. Se apropie de el, făcându-i semn să nu se ridice. Îl fixă puțin cu privirea și îi spuse:

„Ai ochi frumoși, nu am observat până… până acum…”, spuse ea arătând către caietul lui Odette.

Îi întinse scrisoarea și plecă. Amadour o deschise și citi:

“Mon amour

Acestea sunt primele cuvinte ce ți le scriu, diseară te voi găsi în grădină, probabil fumând. Voi veni în spatele tău, te voi lua în brațe și îți voi da o foaie albă împărțită în jumătate, una a ta și una a mea. Acolo ne vom scrie unui altuia. Sunt egoistă și nu îți voi spune că eu… sunt foarte bolnavă, de aceea m-am retras la hotelul mătușiii mele, însă… Dumnezeu nu m-a uitat și mi te-a trimis pe tine, sper să mă ierte pentru toate câte voi greși de acum înainte. Îți mulțumesc că mi-ai dat viața înapoi, că mi-ai arătat de ce bate în noi o inimă. Știu că te vei întreba de ce s-a întâmplat asta, iar răspunsul meu poate că nu îți va sătura dorința de cunoaștere… dar bucură-te că ai făcut un lucru nepământesc, mi-ai adus sânge în vene, bătăi în inimă. Te-am oprit pentru că îmi doream să te răsplătesc. Să îți răsplătesc curajul de a trece peste un zid, mi-ai făcut plecarea… dorită. Mă bucur că s-a întâmplat așa, ceea ce am trăit noi nu are loc pe pământ, dacă ar fi dăinuit mai mult… s-ar fi murdărit numai… însă tu mi-ai redat cerneala, mi-ai găsit stiloul și mi-ai făcut foile albe înapoi. La final, să îmi spui cum se termină cartea lui Sade, știu că nu voi mai apuca să o citesc, îți voi scrie ție… diseară îmi doresc să mă săruți.  ”

Amadour termină de citit, se duse la piticul de gradină, îl luă în brațe… și plecă în hotel.

Acolo, mătușa lui Odette și Jean îl așteptau. Jean se uită la Amandour și spuse către mătușă:

„Doamnă, sper că sunteți mulțumită de serviciile noastre. Îmi cer scuze pentru el, nu știu ce l-a apucat cu piticul. Legat de plată, vorbim când mă întorc”.  Zicând acestea, îl luă pe Amadour și îl duse în cameră, îl așeză pe scaun, îi întinse un braț în sus, lăsând să se vadă la subrațul lui un port USB.

Jean introduse un cablu care era deja conectat la un laptop. Pe desktop era un folder denumit Odette. Dădu click dreapta și delete. Apăru un mesaj: Doriți să ștergeți „Odette” din memoria dispozitivului  „Amadour”?

Jean apăsă “Da”.