Am întârziat, bineînțeles. Recita deja Ioan Matiuț, deci am ajuns exact în mijlocul programului… și știm foarte bine ce înseamnă asta. Înseamnă că-mi trebuia o bere și, neapărat, o țigară. Tipa de la bar zicea că se poate merge și sus, pe balcon. Excelent, îmi ziceam, acolo puteam să fumez mai liniștit și să și scrumez pe capetele oamenilor, deși p-asta din urmă n-am făcut-o. Purta și ea, tipa de la bar, ca și scriitorii invitați și Cătălin Lazurca (organizatorul), respectiv câțiva tineri (probabil) voluntari, un tricou roșu pe care scria, pe spate, „Benedict 16”. La fotbal nu mă pricep, căci mă gândesc că p-acolo-i aluzia, dar cred că e vorba mai degrabă de Papa Benedict al XVI-lea. Sau dracu’ știe, nu mă pricep nici la religie. Am vrut, dar nu l-am mai întrebat despre asta pe Lazurca, pentru că devin sensibil atunci când ar trebui să fac o pauză în pauza mea de țigară. Și, la urma urmei, eram la „Discuția Secretă”, deci am preferat să nu intru în discuții de niciun fel.

Am să încerc să povestesc totul cronologic, așa cum am perceput eu toată treaba, dar la un moment dat voi contopi prima și a doua seară, că asta este.

De Dan Sociu nu-mi amintesc nimic și probabil voi arde în flăcările Iadului din acest motiv, în timp ce chiar el îmi va turna un lighean de cenușă-n cap. Stai un pic… el e cel care zicea că Slavă Domnului nu mai bea, după care a băut o gură de bere. Simpatic om. Partea americană a primei seri a fost, în schimb, cea mai interesantă, from a certain point of view. Probabil așa simțea și „the local nutcase”, pentru că atunci s-a simțit în elementul lui. Cunoaștem fenomenul, dar încearcă tu să le explici americanilor că omu-i poet și chiar nu a auzit de haș, decât din buletin. Americanii vor trage repede concluzia că suntem niște horcăitori de poezii fără rimă și prepuțul gândirii noastre colective rezonează perfect cu niște citate sfinte din Trump, pe care-l mai și afișăm cu mândrie pe o librărie centrală, alături de Confucius și Einstein. Revenind la Hașul (ne)permis, ca de obicei, în momentele lui de maximă eficiență, s-a trezit la cruda realitate și începea să behăie, pe limba lor, după oile care n-au apucat să sară gardul. N-ar fi fost neapărat o problemă, dar asta s-a întâmplat tocmai în timp ce citea Thomas Graves, iar peste cca. zece minute, când încă nu era momentul pentru aplauze, s-a trezit din nou, de data aceasta ca să-și lovească cataclismic palmele, pentru că i-a plăcut cuvântul… să zicem: „mirror”… din mijlocul propoziției. Într-un colț de unde-l vedea toată lumea, stătea pe scaun un T-500 cu păr creț care lichida într-un program simulat în cap oameni de rând, din priviri. Cu laser. Era Ben Mazer, aveam să aflu mai târziu. Poet din Cambridge, Massachusetts, care a studiat la Harvard, deci nu că… auzi că… Taci!

David Berman s-a cam dat – așa, subtil – la prietena mea, dar îl iert, că-i băiat simpatic și inofensiv. În fond, și-a pus jucăriile pe masă. Jucării micuțe. Cum să te superi pe un om care-și pune jucăriile micuțe pe masă?

Problema generală-i alta.

Ascultă aici, poetule! Ia-ți o oglindă, un mirror ce urmează a fi aplaudat(ă) de un anume cineva, și încearcă să-ți reciți cu voce tare poezia sau proza ta. Te-ai convins că vrei să te auzi? Te-ar aplauda glas(s)ul tău într-un gând secret? Ori… din păcate, clona ta de dincolo de adevăr a căzut deja pe spate și jubilează Adormirea Maicii Domnului?

Well, nu e un secret. Toți românii s-au născut poeți, dar ăia care chiar au ajuns poeți, nu s-au născut inclusiv actori. Sau DJ de radio, sau… io știu… Tony Poptămaș la pachet cu Teo Trandafir și cu un singur microfon la mijloc. Ai înțeles ideea, cred. Intonația este mama și tata intenției, degeaba ai talent la scris. Acest lucru e valabil, cel puțin, la evenimentele de acest gen, cum e „Discuția Secretă”.

Aici e marea diferență, sesizabilă și sus, și jos, ba chiar și de după ușa de birt, atunci când vin să-ți citească niște americani (un Tom Graves, un David Berman… Ben Mazer mai puțin, dar el a studiat la Harvard, așa că taci!) și niște români. Ah, și-un ungur, în persoana lui Attila Bartis. Și vezi? Cu asta am sărit deja la a doua seară, dacă mă (mai) urmărești. By the way, am întârziat și-n a doua zi.

Faza e că (cu foarte puține excepții, cum ar fi Cezar Paul-Bădescu sau Dan Sociu)… românii-s praf la capitolul intonație. În schimb, americanii – ori acel singur ungur numit, firește, Attila – par experți în acest domeniu. Te-au făcut efectiv să VREI să cumperi cărțile lor, pentru că au reușit să-ți bage în urechi – nu pe gât! – scrierile lor. Alții, în schimb, s-au arătat plictisiți până și ei de textele proprii.

O altă chestiune este stilul. Stilul unor poeți contemporani, în special. Un aspect nu în mod universal reprobabil, dar searbăd dacă este forțat. La români, ești valabil dacă ești hipster. A început cu renunțarea la rimă, după care la majuscule și diacritice, pe modelul Messenger. Tot de acolo vine și confundarea tastei Enter cu tastele pentru punct sau virgulă. Textul poetic românesc este un fluviu de cuvinte fără început și fără sfârșit. N-au inventat poeții români șmecheria asta, dar așa au prins valul și, evident, se simt pe val. Americanii, în schimb, sunt mai conservatori. Mai „rămași în urmă”. „Niște habarniști”. Oare?

Am să-l citez chiar pe Thomas Graves cu „10 argumente pentru rimă”, iar concluzia o s-o trageți dvs., după plac:

10. FACTORUL PROVOCARE – pentru că e foarte dificil să o faci bine. Încearcă, să te vedem.

9. FACTORII CAUZĂ ȘI EFECT – Nu poți rima bine fără să înțelegi și să stăpânești și alte aspecte ale limbajului, pentru care rima e încoronarea: ritmul, sintaxa, accentuarea, asonanța, aliterația, măsura, sensul.

8. FACTORUL CONCORDANȚEI – Ne place ca lucrurile să fie concordante. Ne place simetria. De asta ne încântă cristalul sau floarea. Rima are această calitate primitivă.

7. FACTORUL ARMONIE – Pentru că rima aduce împreună cuvinte diferite într-un mod muzical, are abilitatea să armonizeze.

6. FACTORUL MNEMONIC – Rima e chiar utilă.

5. FACTORUL IUBIRE – Poemul care rimează frumos și delicat e desuet, dar și dragostea e azi desuetă. Poezia e tradițional asociată cu dragostea – și rima e asociată tradițional cu poezia. Să nu lași nicio îndoială în mintea celei iubite că poezia, cea adevărată, e adevărata ta intenție. Romeo și Julieta rimează. Howl nu. Care dintre ele îți dă mai mult chef de iubire?

4. FACTORUL FRUMUSEȚII FIZICE – Limbajul rimat are potențialul de a fi mai frumos în mod tangibil decât cel care nu rimează. Limbajul în sine nu are nici culoare, nici melodie, atingere sau miros. Rima îți produce o plăcere și o face fizic, rima ajută vorbirea să devină un trup.

3. FACTORUL DIVINA COMEDIE – Poemul faimos al lui Dante e cel mai măreț poem dintre toate cele care s-au scris. Această lucrare italiană conține atât de multe rime italiene, că nu poate fi tradusă în engleză.

2. FACTORUL MODEI – Critica a aclamat moartea rimei – dar dacă moda se schimbă? (Ceea ce, încet, începe să se întâmple). Știind valoarea intrinsecă a rimei, asta e șansa ta.

1. FACTORUL SNOBISM – Imaginează-ți Dr. Seuss fără rimă. Cât farmec ar fi pierdut? Tot. Ce s-ar câștiga? Nimic. Nu e întotdeauna mai bine să rimezi. Dar snobii s-au convins pe ei înșiși că absența rimei, în sine, conferă automat superioritate. Dar cum vedem din exemplul cu Dr. Seuss, această argumentare sofisticată e neîntemeiată. Iată deci motivul numărul unu: atacul asupra rimei din principiu nu e decât o fiță.