Simțeam efectiv că mi se fracturează mintea. Călcam pe betonul orașului, la ore târzii și simțeam că îmi calc pe gânduri, le simțeam cum pârâie, cum se crapă ca și gheața subțire. Ieșisem dintr-un club, unde m-am simțit foarte bine până când a apărut EA. Vorbea multe și stiam că vorbește alcoolul din ea. Am rezistat cred că vreo trei minute până când am tras-o după mine într-un loc mai retras și am sărutat-o. S-a tras, am tras-o înapoi, am aruncat-o pe o canapea, am sărutat-o din nou și din nou s-a tras și a plecat. Eu m-am întors la masă și mi-am continuat seara. M-am întâlnit cu prieteni vechi și din nou a venit EA la mine… Gustul unui viciu tot timpul este plăcut atunci când nu vrei să renunți la el, sau el la tine, chiar dacă rațiunea și bunul simț îți spune că trebuie să renunți. Partea urâtă e că nu îți spune și de ce ar trebui să renunți. Te lasă ca un idiot să îți dai seama și își justifică lenea printr-o porcărie gen „trebuie să afli singur, să te construiești”. Fuck that! Eu nu am timp de așa ceva! Eu trăiesc mai multe deodată și deja îmi ocupă prea mult timp, nu mai am dispoziția de a mai bâjbâi în interiorul meu. Știu că e un loc destul de periculos care nu se poate preta funcționării în regimul normal acceptat de societate și de aceea îi dau pace. Știu că vine seara când am de vorbit și analizat tot ceea ce trebuie cu EL. Pentru că problema nu este EA, ci este EL. EL și slăbiciunile lui. Într-un mod ciudat și înspăimântător simt că, totuși, doar el mă mai poate salva. Ceea ce sunt eu în timpul zilei e doar… partea care știe să fie socială, care joacă după anumite reguli și le respectă cu sfințenie. Mda, sunt un mincinos. Mint pentru a supraviețui și a hrăni un orgoliu care are un singur lucru de făcut, acela de a pune pe silențios toate temerile mele, toate fricile și demonii despre care scriu într-un mod obsedant. Am ajuns în punctul în care nu mai știu dacă EU scriu de ei sau ei mă scriu pe mine. Nu mai știu dacă sunt povestitorul care mă credeam sau am ajuns povestea în sine.

Așa că la un anumit moment dat am plecat din club. Afară ningea, iar în capul meu neuronii se crăpau unul de altul încercând să găsească un răspuns la ceea ce s-a întâmplat. De la „OK, nu mai vorbim, îți respect decizia” al ei, la ceea ce s-a întâmplat e cale lungă. Sau nu e? Stau și mă întreb. Poate amândouă se află pe aceeași margine de prăpastie. Una a mea și una a ei. Poate ar trebui să ne luăm împreună de mână și să sărim. Să facem acel salt, înainte să fiu eu din nou singur cu EL. EL mă șantajează într-un mod atât de plăcut încât îmi este imposibil să îi refuz doleanțele… so… way down we go! Se mai zice că ești puternic atunci când spui NU tentațiilor, nebuniilor…dar oare nu ești mai curajos atunci când faci saltul respectiv, îmbrățișezi nebuniile, le săruți, iar a doua zi te îmbraci în minciuna cotidiană servită cu o cafea și o țigară și intri în societate… și îi prostești pe toți? Nu este aceea, oare, dovadă de putere? Că faci ceea ce nu ar trebui și încă funcționezi la parametrii impuși de alții?

Din toate astea am învățat un singur lucru: no kisses on the mouth! O atingere fizică poate crea uragane într-o minte care este pe codul roșu de furtuni tot timpul. Ziua întreagă trece fără a fi reportate aceste furtuni, iar seara când vine ceasul odihnei vine EL și spune: „Acum e rândul meu. Haide să vorbim!”

Și măcar de ar vorbi doar în cuvinte, cu alea mă pot descurca, le cunosc și ele mă știu pe mine. Dar EL îmi aduce imagini, sunete, mirosuri… esențe de oameni, de suflete. De atâtea și atâtea sentimente care aparțin atâtor oameni cărora le-am făcut culcuș undeva în interiorul meu. Sunt locuit de atâtea persoane încât eu… am ajuns să îmi închiriez cu ora sufletul meu. Nu mai sunt de foarte mult timp proprietar dar numai numele meu este pe contract. Numai eu sunt tras la răspundere. Când vine EL și îmi pune întrebări, încerc să îl trimit la persoana de la care a pornit urgia dar EL nu vede. Nu o poate vedea pentru că EL este construit din toate acele persoane. EL este ceva ce eu nu voi reuși să fiu: un întreg.

Astfel, vine dimineața, eu îmi pun de cafea, aprind o țigară și îmi spun:„ Haide, e timpul să zâmbești din nou! E timpul să strălucești din nou. E timpul să îți fii propriul sclav din nou.”

Bună dimineața! Acum sunt eu, acela pe care doresc eu ca tu să îl vezi, de dorești să mă cunoști mai îndeaproape, lasă-ți oamenii tăi să vorbească cu oamenii mei.