Norii lui Magellan

norii lui magellan

Povestea unui trip

Norii-s o spumă în albastrul mării. Vin şi revin. Soarele li-e luna. E primavară. Şi-mi aduc aminte de o toamnă. De Păuliş. De zornăitul scurt al cheilor în contact şi de oprirea pe o margine prăfuită de drum. De farurile iuţi ale tirurilor ce treceau năvală pe lângă noi ca nişte săgeţi de lumină, zgâlţâindu-ne maşina. De motorul oprit şi geamurile date-n jos puţin, pe unde intra un vânt crunt, pe care noi n-aveam cum să-l simţim. De Mau şi de mine cum dădeam ture în noi. De scrumiera plină şi de chiştocul stins.

De rândunica care alerga pe loc. Bătea din aripi contra vântului. Ştie oare sărăcuţa acest lucru, ne întrebam ? Probabil că nu, ne ziceam unul altuia. Dar oare conta asta pentru ea ? Sigur că nu. Numai pentru oameni ar fi importante astfel de lucruri. Numai ei şi-ar pune asemenea întrebări. Numai ei cred că trebuie să ajungă cât mai departe. Pe buzele tuturor, pe coperţi de reviste, pe ultima insulă pustie, la etajul ultim al celui mai înalt dintre zgârie-nori, pe Lună… deşi în viaţa lor nu şi-au ridicat câtuşi de puţin privirea să vadă cât de frumos poate fi un cer înstelat. Numai ei vor să atingă stelele cu mâna, să le spargă şi să recolteze din ele mostre de stea. Şi e foarte probabil să reuşească până şi pe acestea să le stingă. Numai ei cred în rachete şi totodată nu pot admira un stol de păsări fără să le împuşte. Numai ei au case în cartiere rezidenţiale de lux, dar trec cu nepăsare pe lângă fiecare nevoiaş ce le răsare în cale, considerându-l în plus. Numai ei vor cariere, bani, averi, funcţii. Numai ei sunt lacomi, repeziţi şi inconştienţi. Numai ei au n-au raţiune. Treziţi-vă oameni buni ! Atâta timp cât credeţi în apogeu, el nu va exista niciodată, ci mereu se va extinde. Pentru că asta face, vrei nu vrei, infinitul universului.

Numai oamenii trebuie neapărat să ştie. Pentru ea însă conta doar faptul că putea zbura. Şi atât. Încet-încet, începuse să o ia pe lăţime, alunecând pe bariera invizibilă, dar puternică de vânt. Şi, obosită cum era, se aşeză să cugete pe piatra Monumentului Eroilor.

Brusc, am observat că totul în jurul nostru e gri şi ne-am uluit, gândindu-ne practic că întreg cerul e acoperit. Şi am ajuns astfel în Londra, făcându-ni-se din ce în ce mai dor de albastrul cerului. Şi ne gândeam oare de ce nu putem iubi şi norii ? Apusul se vedea îndărăt ca o linie portocalie. Ca şi cum Dumnezeu ar fi tras puţin pătura gri de deasupra noastră să tragă cu ochiul la ce se întâmplă. Bineînţeles, ce vedeam noi era de fapt reflecţia Soarelui. Normal. Pământul tot este o apă. Restul e fizică şi matematică.

P/S: Aseară am prins un meci superb, Nadal cu Nalbandian. Îmi părea însă rău că ratasem primul set. Cuibărindu-mă sub plapumă să scap de frig, am adormit, izbutind astfel să pierd şi restul partidei. Azi-dimineaţă am aflat cu mare dezamăgire că, deşi făcuse 6-4 în primul set, argentinianul pierduse. Ţinusem cu acesta în primul rând pentru că mereu le iau partea jucătorilor subapreciaţi sau celor mai amărâţi; în cazul lui Nalbandian, acesta era destul de bătrân. Apoi, nu prea-mi stă în fire să cred în imposibilităţi. Însă motivul în plus era mai ales faptul că fanii fluturau un steag cu soarele pe el. Cu privirea sa albastră, cu bandana îmbibată ţinându-i strâns părul, cu firele umede, împreunate în şuviţe galbene şi lungi ca nişte raze, Nalbandian mă ducea cu gândul la ocean, la căldură. Până şi numele său reda parcă ceva solar.

Comments are closed.