culoar larg şi încăpător. pe margine, scaune curate, îmbrăcate în material moale şi albastru. o doamnă amabilă, cu voce de robot, anunţă staţiile următoare, precum şi conexiunile cu alte linii. confortabil metrou ! luaţi loc vă rog, sperăm că de data asta v-aţi cumpărat bilet şi că ştiţi deja că figura cu ‘I don’t speak German’ nu mai are trecere de mult în faţa domnilor controlori care trăiesc de pe urma dumneavoastră.. un ‘I don’t speak German’ în plus, o sumă suficient de consistentă adăugată la salarul dumnealor, încât să admită că ‘they don’t speak English’ şi să-ţi trântească o amendă usturătoare şi copioasă. dar asta e, cine a spus vreodată că viaţa e uşoară ?

după numai câteva minute de la ocuparea unui scaun confortabil, vocea unui domn încearcă într-o germană nereuşită, caraghioasă şi cu accent latin să explice la telefon că va ajunge în câteva minute: ,,ce Dumnezeu nu înțelegeţi, sunt deja în metrou, durează puţin, (se înfurie), asteptaţi-mă acolo, fir-ar al dracului’’ (n.a. traducere aproximativă din limba germană ?!?). se ridică în picioare, face semne disperate, îl strangulează imaginar pe destinatarul apelului, ridicându-şi pumnul în aer. şi închide. are totuşi multe staţii de mers până la punctul de întâlnire, îmi permit eu să judec după frenetica şi incontrolabila sa bătaie din picior.

la staţia următoare apar turcii, nici primii, nici ultimii din acest metrou. gălăgioşi, extrovertiţi, mitocani. cum îi şade bine turcului ! pe uşa cealaltă, un alt grup, trei la număr. mai deschişi la culoare decât turcii, dar nici chiar palizi nu le-aş spune. blugi, geci de piele, suficient de descheiate încât să scoată la iveală un impecabil tricou alb. marca ? adidas ! au intrat românii în scenă, am eu o vagă bănuială şi-mi las inima să scape un zâmbet şăgalnic pe sub mustăţi. vorbesc tare (româneşte, da !), mănâncă seminţe şi ce fac: scuipă pe jos, dom’le, asta fac ! trei, Doamne şi toţi trei scuipă pe jos. globalizarea şi aspectele ei, îmi spun eu, fără să procesez prea mult ideea.

între timp, observ că trenul incetineste binişor. tufărişurile nu mai zboară pe lângă noi, grafitti-urile nu se mai transformă în învălmăşiri de imagini mişcate şi neclare, clădirile nu se mai lasă neobservate. de acum ai timp să priveşti totul pe îndelete: iarba în adevărata ei splendoare, podurile, bisericile şi turlele lor, posterele de pe stâlpi, arta urbană aşa cum e ea: vie, colorată şi multă. dintr-o dată totul se domoleşte. oamenii se mişcă greoi, robotic, în reluare. turcii tac, românii nu mai scuipă. privesc distrată interiorul metroului şi observ că pe un întreg rand, scaunele sunt ocupate doar din doi în doi. nemţii şi nevoia lor de spaţiu personal, remarc eu cu ochi critic, neratând nici o ocazie de a-mi arăta dispreţul vis-a-vis de mult disputata răceală germană. dintr-o dată, omul grăbit de mai-nainte izbucneşte într-o italiană curată, zicând ceva de-o madonnă şi de un oarecare vaffanculo. dintr-o experienţă anterioară ştiu deja: asta nu-i a bună ! se ridică în picioare, din nou semne disperate, din nou icniri de furie şi ură, asezonate cu o paletă largă de cuvinte înveninate de sorginte italiană. mă aştept din clipă în clipă să spargă vreun geam, să înceapă să-i căsăpească pe pasageri, să intre peste şofer şi recunosc că deja mi-era puțin frică, deşi nu-mi puteam şterge zâmbetul larg şi uşor sadic de pe chip. telefonul îi sună din nou: da, v-am spus că ajung imediat, (pierde controlul total, ţipă), trenul ăstaaaa ! învălmăşeală de cuvinte în germană, italiană, bolboroseli indescifrabile demne de un monstru din adâncuri, bătăi din picior, pumni în uşă. închide şi se calmează. se aşază, dar continuă să vocifereze în italiană. frica dispare.

în sfârşit următoarea staţie. staţie importantă ! lume multă, scaunele se ocupă – de data asta, toate. spaţiile personale ale nemţilor nu au însemnătate în lumea trenurilor berlineze. aşa vă trebuie ! dintre cei proaspăt aflaţi printre noi îl remarc pe unul cu gâtul bandajat în celofan. deja ştiu ce înseamnă asta: un nou tatuaj. altele i se iţesc de sub şosete, neidentificabile. triunghiuri şi puncte încrustate pe braţe pentru eternitate. libertatea şi aspectele ei. lângă el, un cuplu. prost îmbrăcaţi, fără stil. se ceartă încetişor într-o limbă pe care n-o înţeleg. poloneză. el vorbeşte înfuriat, ea ascultă speriată şi clipeşte înţelegător, de parcă furia lui ar fi o boală care trebuie acceptată şi tratată cu grijă şi blândeţe. tipicul femeii est-europene. îi răspunde şoptit, el ţipă şi mai tare. iubirea şi aspectele ei.

doamna cu voce de robot anunţă acum ,,treptower park’’ (!) Gott sei dank ! răcneşte prietenul meu latin (un mod încântător de a-ţi arăta recunoştinţa divinităţii !). uitasem de tine, omule nerăbdător, mulţumesc pentru toate momentele răsunătoare pe care le-am petrecut împreună pe această rută. sper ca destinatarul apelului tău să te mai aştepte încă. la revedere.

cobor şi eu la staţia de după. din nou lume multă, grăbită şi colorată, megafoane care anunţă alte trenuri, conexiuni cu alte linii şi zeci de alte destinaţii posibile. în aer miroase a frunze uscate, a mâncare (turcească), a iarbă (din aia !), a ploaie şi a viaţă. cu toate aspectele ei.