Jur, ca din mormântul suferințelor mele, să mă ridic un om puternic. Un om care să te iubească. Un om care îți va iubi demonii interiori pe cum îi va descoperi. Voi înțelege suferințele tale și relele care ți s-au făcut le voi înlocui cu dimineți în care te vei trezi iubită, printre așternuturi albe și miros de cafea. Jur să o fac fără zahăr, pentru că știu că așa îți place. Voi știi tot ce îți place și ce nu, iar din când în când voi greși, intenționat, ca să te văd puțin furioasă, îmi placi așa… crudă, te văd atât de frumoasă. Știu că nu îți dorești un cățel ce te urmează ci un mic drac care te poate scoate din sărite… iubindu-te.

Jur, pe lacrimile ce le-am vărsat în trecut, să vărs pentru tine unele sincere. Când ți-e greu, când suferi, când ești la pământ, voi plânge, dar fără să mă vezi, ca să te pot ajuta să îți revii. Eu nu trebuie să îmi revin… cu ajutorul tău. Zâmbetul tău și un cuvânt îmi va fi suficient.

Jur să nu las pe nimeni, oricât ar încerca, să îmi schimbe modul cum te privesc. Am început cu încredere, iar asta e o bază solidă care cu greu îi pot sparge cărămizile. Doar tu poți face lucrul acesta. Pe tine nu te-am cunoscut prin cuvintele lor, pentru că nu am vrut, te-am cunoscut prin ale tale pentru că tu ai vrut. Și Doamne… ce cuvinte ai în tine! Nu cred că lumea și-a acordat 5 minute să vadă chestia asta, dar mie mi-a venit foarte ușor… sufletul mi l-ai atins, iar asta este foarte greu să o faci… pentru ca e protejat bine de o armată de demoni.  Demoni pe care toți îi avem, dar pe care eu am ales să îi arăt, să îi port. Îi arăt pentru că am obosit, sunt sătul de jocuri, și de întrebarea „what if I am wrong?”. Așa, nu mai pot greși, așa sunt eu, crud, viu. Ce simt, spun. Ce spun, simt. Nu mai las să stea în mine. Pentru ce?

Jur, să nu fiu altceva decât ceea ce sunt. Iar acum, sunt îndrăgostit. De tine. Nu îmi cere să fiu altceva, nu mă schimba. Nu pot fi altcumva.