Înțeleg și îmi cer scuze

Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad prezintă spectacolul „Vârful aisbergului” – de Antonio Tabares
Regia: Theodor-Cristian Popescu
Traducerea: Luminița Voina-Răuț
Scenografia: Cosmin Ardeleanu
Distribuție: Dorina Darie-Peter, Bogdan Costea, Ioan Peter, Cecilia Donat, Ștefan Statnic, Călin Stanciu

În caz că nu știați, multinaționalele produc și sinucideri și există delegați care investighează asemenea lucruri. De fapt, cred c-ar trebui să ne punem toți întrebarea: „De ce s-ar sinucide angajații unei companii?” Nu cumva sunt de vină stresul și înjosirea salariaților? Ce părere-aveți, se pune sau nu prea mult accent pe obținerea de rezultate? Ia în seamă conducerea viața personală a indivizilor? Chiar suntem doar niște numere, cum ziceau și cei de la „Goodbye to Gravity”?

Doc. 1

Cafea, birou, laptop – fumatul interzis. Reguli stricte și post-it-uri colorate. Probleme de familie, depresii și un inginer aruncat de pe terasa firmei. Consiliere psihologică și cheltuieli suportate de către companie. Cadavru găsit în bazinul de colectare sau spânzurat în toaletă cu cureaua proprie. Trei sinucideri în numai cinci luni. Campionii absoluți sunt ungurii și finlandezii. Media e cumpărată de către competiție, deci statisticile nu sunt în favoarea noastră. Lupta asta se duce și dincolo de moarte.

Tentativele de suicid se succed cu repeziciune. Nimeni nu le dă prea mare importanță. Producția, culmea, ne scoate din schemă. Una peste alta, mai e și nevasta, care și-o trage cu altu`. Ancheta internă continuă și totul devine un puzzle cu un ritm de lucru infernal. Obiectivul stabilește relația între colegi. Pe scurt, comunici dacă aparții aceluiași proiect.

Doc. 2

Între timp, munca se triplează și presiunea e aproape de neimaginat. Devii ironic și nervos. Pe vremuri erai un echilibrat. Te muți la un alt departament și ești umilit. Nimeni nu te apără, de frică să nu-și piardă job-ul. I understand = I apologise. Dai randament sau ești eliminat.

Firma în cauză se hotărăște să scoată șapte modele pe an în loc de patru. Meanwhile, numărul de angajați s-a decimat la jumătate. Depinzi de un șef care nu știe nimic. Pauză de masă nema. Să nu te sperii dacă auzi că s-a mai sinucis vreunul. La sindicat ai parte de discuții fără rost terminate în reproșuri. Cinism rafinat, falsitate și asuprire. Doar așa urci pe scara valorică a firmei (alias „pepinieră de sclavi”). Te complaci într-un regim dictatorial.

Doc. 3

75% din colegii tăi au fost dați afară, în timp ce volumul de lucru s-a mărit cu 25%. Pe majoritatea îi omoară ipoteca. Căderile psihice sunt tot mai dese. Până și psihologii au nevoie de alți psihologi. Bădăranii sunt singurii în stare să redreseze compania. Totuși, pe câte cadavre e nevoie să calci (la propriu) ca s-ajungi pe funcție?

S-a terminat și cu munca în echipă, totul a fost o șaradă. Petițiile și grevele nu ajută la nimic. Pe vremuri era altceva, n-aveai neciopliți la conducere. În plus, job-ul nu-ți permite „luxul” unui copil. În firmă te-au poreclit „blocul de gheață”. Visezi la pensie și la călătorii. Oare ce-o să faci cu atâta timp liber? Cine știe, poate te-apuci și de pictat. La tinerețe ești oricum altcineva.

Doc. 4

Șefii pot încălca regulile (cu toate că tot ei le fac). Munca de birou te stoarce de energie. Se strâng șuruburile și agitația plutește-n aer. Suntem niște animale cu tabieturi și ne e teamă de orice schimbare. Treptat, lucrurile se transformă într-un horror cu uzură. Viețile umane sunt trecute la statistici. Mai că-ți vine să călărești automatul de cafea.

Sistemul ține cu cei puternici; restul se descurcă. Trădări, fotbal, aventuri, totul se discută la nivel înalt. Oare amenințările cu concedierea nu se pot înlocui cu niște stimulente? Nu pot oamenii să muncească numai sub presiune? Pentru ce atâta sacrificiu?

Un alt angajat s-a sinucis în liftul companiei. Iată, avem și al treilea deces. Omul și-a tras un glonț în cap. Prin urmare, din labirintul de birouri nu există nicio scăpare. Singurele care se schimbă sunt neoanele.