„I can feel the heat rising
Everything is on fire”

Mihai ajunge acasă. Mihai plânge, lacrimile curgându-i șiroaie. Durerea, suferința a unor lucruri pe care nu le-a acceptat niciodată în viața lui pentru că era ceva ce considera că îl făcea slab. Iar asta nu mai putea fi. Nu slab! A fost de toate până la vârsta asta: amant, iubit, prieten, victimă, bătut, umilit, batjocorit, ignorat… dar asta nu mai putea fi. Nu slab. Și-a pus în minte că va râde în fața a tot ceea ce va veni în calea lui și va face totul să nu mai fie slab. Pe cum treceau zilele, dădea din el, bunătatea, sufletul, tot combustibilul pe care îl avea doar ca el să nu mai fie slab. Atât i-a mai rămas, dorința de a nu mai fi slab. Iar omul acesta era un curcubeu. Era plin de culori și aducea zâmbete pe oriunde cuvântul lui cădea. Privire de copil, dar cu un suflet bătrân. Prea mare contradicția pentru trupul lui. Echilibrul devenise o glumă, o stare ignorată. Simțea cum totul ardea în el. Totul era cuprins de flăcări, totul îi amintea de o altă viață…

„Your world is torn in half, you wake and let’s wait to start the morning process
Rebuilding and you’re still a work in progress”

Așa că în fiecare dimineață se reconstruia, în fiecare dimineață repunea la loc tot ce s-a chinuit suferința să distrugă, pentru că suferința dorea să îi retraseze limitele sufletului, să îi construiască altă celulă. Suferința dorea să îl ducă pe Mihai într-un loc pe care acesta refuza cu toată ființa să îl cunoască. Mihai folosea tot ce avea, ardea tot ce avea pentru a rămâne același om cu care se indentifica cu o seară înainte, așa că el era într-un proces continuu de reconstruire. Niciodată nu a reușit să devină ceva finit pentru că avea la dispoziție doar o singură zi. Într-o singură zi un om nu se poate construi, ci doar reconstrui pe niște șabloane predefinite. Mihai tot timpul era ceva neterminat…

„And it’s as though you feel you’ve died because you’ve been killed inside
But yet you’re still alive which means you must survive”

Dar cu toate aceste străduințe, el simțea că o parte din el e moartă, inertă. Unei părți din el nu reușea nicicum să îi dea foc. O parte îi rezista cu stăruință și nu se mai înțelegea pe el. Avea cuvintele în cap, avea textul gata scris în cap, cuvintele își cunoșteau ordinea dar ele se învârteau încontinuu în capul lui ca într-un taifun. Vedeți voi, în capul lui cuvintele își știau rostul și locul, dar atunci când Mihai încerca să le pună pe foaie taifunul creștea în intensitate, iar cuvintele pe care reușea el să le culeagă punându-le pe foaie, nu mai era convins că aceasta era ordinea în care trebuiau ele să se așeze.

Și atunci simțea că ceva din interiorul lui nu mai vrea să îl ajute, să fie cu el, să îi definească frazele. Între el și cuvintele din cap îi stătea, ca un scut, în față taifunul. Era ultima apărare a suferinței împotriva lui.

„I’m standing in the flames
It’s a beautiful kind of pain
Setting fire to yesterday
Find the light, find the light, find the light”

Abia atunci a înțeles. Cei care suferă în tăcere, îngheață. Devin reci, inerți… devin incolori. Iar suferința lui a dorit mai multe pentru Mihai. Suferința lui a vrut ca el să ardă, să fie văzut. Orice om care are puterea de a schimba ceva în lumea asta, este un om pe care nu ai cum să nu îl observi. Are ceva ce te face atent la el. Ceea ce nu se știe, este că fiecare dintre acești oameni au sacrificat ceva, ard ceva în interiorul lor la care au ținut foarte mult și tocmai de aceea flacăra lor poate fi văzută de atât de mulți. Și este un spectacol! Odată ce acei oameni își lasă suferința să aleagă ea singură ce combustibil să ardă, devin infinit mai luminoși. Da, este adevărat, sunt unii care vor spune: „omul acela suferă mult!”, însă vor fi alții care le vor răspunde: „da, dar vezi ce frumos arde suferința lor? Câte culori… pe când alții mor în întuneric”.

Așa că dacă e nevoie… lasă suferința să preia controlul, știe ea ce face, știe ea unde trebuie să ajungi și mai mult decât atât, știe să te facă un om luminos care va fi observat de toată lumea. Dacă nu o lași, te vei preface într-o formă inertă a ta, una care nu știe ce înseamnă o durere frumoasă. Cel mai frumos compliment este acela să ți se spună că ai cei mai frumoși ochi triști. Simți? Simți cum arzi? Ești o forță!

Lyrics credit: Sia, Marshall Mathers