Infected Rain este o trupă de metal din Chişinău care a dobândit o adevărată notorietate în ultimii ani, iar asta, printre altele, datorită unui „ingredient” destul de rar pentru genul respectiv: partea vocală, agresivă, aparţine unei femei.

Arad Culture a fost în Club Flex când Infected Rain făceau proba de sonorizare dinaintea spectacolului de joi seara şi a stat de vorbă cu Lena, „kick-ass” vocalista , pentru a afla mai multe despre viaţa din spatele scenei, viaţă ce presupune multă muncă şi dedicare în numele muzicii.

- Spune-mi cum a început totul…

– Eu niciodată nu m-am ocupat cu muzică înainte de Infected Rain. Am avut norocul să am prieteni care erau muzicanţi sau amatori de metal şi de când eram foarte mică am început să ascult rock`n`roll, Guns, Nirvana, cred că aşa cum au început toţi, dar atunci nici nu visam să fiu pe scenă pentru că nu am făcut niciodată şcoală de muzică şi nu aveam nicio idee despre cum trebuie înţeleasă sau făcută muzica. Infected Rain a început ca o glumă, ca o joacă. La început eram doar trei: chitaristul nostru Vidick şi DJ-ul nostru, care acum nu mai e în formaţie, DJ Kapa. Ei m-au invitat să cânt nişte cover-uri, aşa „for fun”…

- Ce fel de cover-uri?

– Foarte diferite: rock`n`roll, jazz… Acum nu-mi aduc aminte exact ce, era doar în glumă. Apoi, după un timp, băieţii m-au încurajat să fac lecţii de canto, pentru că au spus că am potenţial şi ei fiind muzicanţi auziseră ceva în vocea mea. Desigur, eu m-am „aprins”, pentru că eu sunt scorpion şi sunt „foc” şi dacă vreau ceva, trebuie să am „right here, right now” şi aşa am început să fac lecţii de canto şi să facem piesele noastre pentru formaţie. Ne-am format ca o adevărată trupă, adăugând noi membrii – încă o chitară, bas, tobe… S-a format o familie nouă pe care am numit-o Infected Rain, în 2008.

- De atunci tot în formula asta aţi rămas, în afară de DJ Kapa?

– De atunci am mai schimbat câţiva băieţi, dar în ultima vreme suntem tot aceiaşi şi nici nu-mi închipui să fie altcineva. Suntem ca fraţi. De atunci am realizat două albume, iar acum lucrăm la materialul nou pentru anul viitor. Sper să fie totul bine.

- Tu, ca fată în aria asta metal, care în general e „rezervată” mai mult sexului masculin, cum te-ai adaptat? N-ai avut probleme? Mai ales din punct de vedere al vocii, pentru că necesită o voce foarte puternică, groasă… 

– Şi băieţii şi fetele au aceleaşi probleme, întâlnesc aceleaşi greutăţi legate de folosirea vocii. Eu am avut noroc să învăţ profesionist şi, desigur, ca un copil mic când învaţă să meargă, am „căzut” şi eu de câteva ori, dar acum pot şi să „fug”. Sigur că la început am avut şi probleme şi mi-am pierdut vocea de câteva ori, dar aşa e când înveţi să faci ceva.

- Nu e foarte dureros să cânţi aşa?

– Absolut deloc. Când ştii cum şi ţii cont de câteva reguli pe care ar trebui să le menţii – ca orice muşchi, corzile vocale trebuie încălzite înainte de orice spectacol, înainte de orice probă de sunet… Eu mă străduiesc să fiu o fată cuminte, să menţin regulile şi aşa merge totul bine. Altfel nici nu îmi permit, pentru că atunci când ai multe turnee nu poţi să îţi permiţi să nu ai voce, deoarece oamenii care vin la concert nu au nicio vină, ei au venit să te asculte nu doar să te vadă.

- Am înţeles că te-ai pregătit vocal şi la New York…

– Da. Profesoara mea actuală se află în New York, se numeşte Melisa Cross şi e destul de renumită. Aproape toate formaţiile metal care sunt la un nivel foarte înalt s-au pregătit după tehnicile ei. Nu vreau să dau acum exemple, dar găsiţi pe net. (n.red. Lamb of God, Shadows Fall etc.). Eu am cunoscut-o datorită DVD-urilor pe care ea le-a lansat cu mulţi ani în urmă, le-am procurat la timp şi am învăţat după ele. Când am avut posibilitatea să mă duc în ospeţie în State, am avut norocul să nimeresc la ea la o lecţie… Nu ştiu cum s-au întors stelele, că am avut noroc şi m-am împrietenit foarte mult cu ea. Vorbim deja de doi ani şi este „sensei-ul” meu.

- Ai fost vreodată comparată cu vocalista de la Arch Enemy? 

– Întotdeauna. Şi nu numai cu ea. Este o prostie să compari pe oricine cu oricine. Pe mine întotdeauna mă compară cu alte vocaliste, tocmai pentru că sunt destul de puţine. De asta deja nu mai au cu cine să mă compare, dar vreau să spun că este o prostie. Fiţi atenţi şi găsiţi în fiecare trupă ceea ce vor să transmită, deoarece oricine e pe scenă nu vrea să fie comparat şi desigur nu vrea să copieze pe nimeni. Mai ales formaţiile care se ocupă serios de muzică, care lansează albume şi care nu se dau bătute…

-  Voi în general vă scrieţi singuri piesele?

–  Numai noi singuri.

-  Şi de unde vă găsiţi inspiraţia? Din experienţe personale…?

– Everywhere. În jurul nostru este o lume foarte frumoasă şi, dacă te uiţi bine, poţi să te inspiri din ea.

- Din păcate, muzica comercială are cel mai mare succes astăzi şi foarte puţine genuri mai reuşesc să formeze o comunitate de oameni, să îi ţină laolaltă. Metal-ul se numără printre ele. Există o comunitate destul de specială, mai ales dacă ne uităm la festivaluri. Cum îţi explici acest lucru?

– Ce anume ne ţine împreună? Cred că dragostea pentru muzică, acelaşi punct de vedere… Metal-ul întotdeauna a fost considerat un pic underground şi cred că aşa va fi încă mulţi, mulţi ani. Eu nu sunt împotriva acestui lucru şi nu cred că altcineva care ascultă metal e împotrivă. Dar vreau să spun că noi am avut norocul să cântăm în Europa, în foarte multe ţări – şi nu numai în Europa, ci şi în Rusia, Ucraina, partea „ailaltă” a planetei. Dar nu contează unde mergi, în ce ţară şi ce limbă vorbeşte lumea, oricum se găseşte unitatea asta de oameni care o să fie acolo şi o să te susţină. Ei apreciază munca şi talentul. Şi nu e vorba doar de metal, ci de muzica sinceră. Şi metal-ul a dat dovadă de-a lungul anilor că este muzica cea mai vie, să spun aşa, în sensul că este live performance. Niciodată nu o să vezi o trupă metal care cântă playback. Alte trupe din alte genuri, cu părere de rău, fac asta. Şi nu e uşor să fii în echilibru cu atâţia membrii ai trupei, să cânţi ani şi ani împreună, să ai ani şi ani de muncă.

- De regulă, cum vă desfăşuraţi repetiţiile?

– Depinde. Normal, dacă nu avem niciun show, repetăm o dată la două zile, câteva ore. Dar stăm mai mult, ne mai gândim, facem planuri pentru viitorul apropiat… Dacă avem turneu sau dacă scriem un album nou, e clar că ne întâlnim în fiecare zi.

- Cum e împărţită munca în formaţie? Cine e şeful, sau cum contribuiţi fiecare?

– Fiecare contribuie cu ceva. Desigur, avem unul care compune puţin mai mult decât ceilalţi, este chitaristul nostru Vidick. Putem să spunem că el este compozitorul „Number One” în Infected Rain, dar toţi ne spunem părerea, mai adăugăm fiecare ceva şi, în final, iese ceva frumos. În schimb, eu îmi scriu singură versurile.

- De unde v-a venit ideea cu numele formaţiei?

– În primul rând, ne place cum sună, ne place ideea pe care o transmite – de a „infecta” lumea cu muzica noastră – dar ţin să-ţi spun că, atunci când am început şi nici nu aveam locul nostru de repetiţii, repetam într-o zonă foarte, foarte departe de oraş, într-o zonă industrială, cu fabrici. Era primăvară şi întotdeauna era destul de posomorât, ploua des şi peisajul ăla pe care îl vedeam noi pe fereastră, cam asta ne inspira. Dar nu asta a fost propriu-zis ideea. Ea a fost transmisă de fapt de Vidick şi ne-a plăcut la toţi meaning-ul.

- Ce planuri aveţi pe viitor?

– Noi acum suntem la Arad în mijlocul unui turneu european. Am început turneul pe 28 septembrie şi îl terminăm pe 26 noiembrie. Vizităm 13 ţări din UE şi Rusia, Belarus, zona ailaltă… Am cântat deja în Italia, Slovenia, Franţa, Belgia, Cehia, mâine cântăm în Ungaria, apoi mai cântăm în România câteva concerte, apoi mergem în Bulgaria. Avem concerte pe viitor şi în Lituania şi din nou în Rusia, Ucraina şi Belarus. Deci planuri sunt foarte multe şi cine este curios să vadă lista completă a acestui turneu, numit „Unbreakable”, o găsiţi pe site-ul nostru, unde găsiţi şi orice altă informaţie suplimentară, nu e niciun secret