Anul acesta am participat pentru a treia oară la JAZZTM în calitate de spectator, şi cu maximă sinceritate pot să declar că fiecare zi a meritat din plin. Felicit pe această cale echipa care a făcut eforturi colosale pentru a-i aduce pe Marcus Miller, Liv Warfield sau Diane Reeves în Timişoara, oraşul unde o dată pe an se întâmplă minuni de genul. Sigur că au fost şi minusuri (le-am sesizat în rândurile de mai jos), însă numărul lor a fost redus în contrast cu amploarea evenimentului. Fără doar şi poate. Şi din greşeli se învaţă, nu din altceva.

Prima zi. Am prins o mică parte din ceea ce-a însemnat Aufgang, băieţii care au venit imediat după formaţia Brum, de care nu auzisem şi nici acum nu ştiu nimic. Aceştia au fost destul de bunicei, mult mai buni decât ce văzusem de la ei pe youtube înainte să ajung în Timişoara, chit că performance-ul era live sau înregistrat. Şi apropo de asta, faţă de orice alt gen, chiar şi înregistrat, materialele legate de jazz sună total altfel. Mai exact, ele au capacitatea de a curge cap-coadă, seamănând izbitor cu interpretarea pe viu. Şi sunt sigur că cei care ascultă acest tip de muzică îmi vor da dreptate.

S-a cântat un jazz pe bune, fie că era de factură contemporană, cu inclinaţii spre electronic, afro, muzică clasică, metal sau un RNB în adevăratul sens al cuvântului, ca un gospel pe alocuri. S-a cântat mult şi bine, într-o manieră demnă de Guinnes Records, având în vedere zăpuşeala care năvălise peste Piaţa Operei. De la Aufgang mi-a plăcut mult pianistul (mai ales când se auzea doar el). În rest, apreciez faptul că organizatorii acceptă tot mai des muzica experimentală, de orice fel ar fi ea, şi o adaugă pe listă alături de numele mari care acoperă jumătate de afiş.

Aşa a debutat pentru mine prima zi de festival, unul organizat de cei care pun la cale şi Plaiul de anul acesta. Cu o scenă enormă, care depăşea în lungime clădirea Operei, şi cu sute de scaune montate în faţa acesteia, unde timişorenii puteau să se relaxeze ore-n şir, învăţând pe pielea lor ce înseamnă termenul „audiţie”. Printre ei le-am observat pe Cristina Pădurariu sau Maria Balabaş, două voci minunate ale muzicii româneşti actuale – varianta underground & „avant garde”.

Acestea fiind spuse, trecem direct la Marcus Miller, cu care s-a încheiat prima seară, una nu foarte grozavă. Prin urmare, probabil că îi voi dezamăgi pe unii, dar acesta nu m-a încântat foarte mult cu pălăria sa închisă la culoare şi cu poveştile dintre melodii. Pentru că ultimul album, realizat în colaborare cu o serie de artişti africani, nu a avut nicicum rezonanţa care ar trebui să existe pe o scenă la un festival de anvergură. Pe deasupra, prezentatorul anunţa precizia japoneză a sunetiştilor, adăugând că intervalul de timp se va respecta cu stricteţe şi că întârzierile dintre artişti nu vor fi prea dese. Dar în schimb, te puteai auzi cu persoana de lângă tine lejer, aşa, cam până la ultimele două-trei melodii. Cu aceste piese mai de renume ale sale, Marcus a încheiat în plină forţă, făcând un slap memorabil pe bas, deşi tot ce cântase înainte fusese în principiu, un mare fâs pentru pace, sprijinit din spate de Unesco. Totodată, băieţii dăduseră boxele la maxim, şi acest lucru s-a simţit imediat de către cei din public. Adică de noi cei care eram acolo şi care speram abia de atunci ca seara să nu se mai încheie.

A urmat ziua a doua, unde am prins puţin din cei de la The Ruff Pack, care aveau un tobar destul de priceput, însă în mare, ca grup, nu pot să spun că excelaseră. I-am verificat puţin şi-acasă şi n-am rămas prea impresionat, gen n-am salvat link-ul pentru mai încolo. De obicei, aceste lucruri se cam adeveresc. Alteori, desigur, există şansa să rămâi din cale-afară de surprins.

Am ajuns în apropierea scenei imediat după pauză, prin mulţime şi cu mare greutate, cărând după mine apa minerală de 2L şi ţinând între degete cornetul de îngheţată. O aşteptam, pentru ea am venit, pentru Dumnezeu, mă gândeam în sinea mea, cum de nu auzisem până acum de Liv Warfield ?!

O mulatră puternică, plină de mişcări rapide, cu o voce limpede, cursivă, şi în mare semănând cu Tina Turner, Pink sau Janis Joplin. Femeia a făcut spectacol până la capăt, desfundându-mi literalmente urechile şi rămânând din cale-afară de naturală. S-a descălţat de sandale, s-a pus în genunchi, fiind şi puţin teatrală, a sărit pe lângă paznicii de la BGS şi a mers în public să ridice lumea în picioare, dezmorţind-o din acea ruşine specifică oamenilor neobişnuiţi cu o asemenea fire, plină de carismă şi dezinvoltură. Probabil asta e şi şmecheria pentru a scăpa de paza din dreptul scenei, mergi la bodyguarzi cu microfonul în mână şi treci de ei cântând cât ştii că te ţin plămânii.

De aceea multora le plac serile mai intime din incinta puburilor sau din cluburi. Acolo, conexiunea se face mult mai uşor şi apartenenţa la ceea ce vezi şi auzi se obţine în mod instant.

Iar Liv a fost deosebit de marcată de reacţia asistenţei, fapt pentru care revenise să mai cânte încă trei bisuri pe şest. Deja îi curgea transpiraţia în şiroaie şi i se vedea o venă în partea dreaptă a gâtului. În tot acest timp, deasupra capetelor aveam o cameră ghidată de mulineta unui cameraman, iar pe platou dansau nişte copii, ţinându-se de mâini şi făcându-şi mutre unul altuia. La final, cântăreaţa a chemat din public un el şi o ea să danseze toţi împreună, şi cu asta  venise şi surpriza, respectivul o sărutase pe gură.

Ca o mică paranteză între a doua şi a treia zi, cred că mai bine de-atât nu puteau să pună în calendar acest mega festival, realizat şi cu sprijinul Primăriei Timişoara. Şi chiar îl văzusem pe Robu în primul rând, bătând din palme şi fiind în aparenţă foarte atent la ce se întâmpla în faţa ochilor săi. Am auzit că dacă te uiţi mai atent la lentilele acestuia, pe ele ar scrie 2021. Not ! În orice caz, de când mă ştiu eu, în Operei n-am mai văzut atâta puhoi de lume.

În a treia zi a fost la fel de plin ca-n celelalte două, cu toate că a fost duminică. Am ajuns destul de repede, undeva pe la opt jumate seara, şi, norocul meu, am reuşit să ocup chiar în faţă un scaun din rândul al doilea, de unde am făcut nişte poze mişto timişorenilor de la Exit Oz. Ţin minte că-i pierdusem într-un rând când cântaseră la Scârţ.

Apoi a venit să ne demoleze crezurile super-saxofonistul francez Guillarme Perret. Mă rog, eu îl aveam şi pe el pe listă.

A fost vorba de o serie de efecte şi rifuri distorsionate, care te ameţeau în cel mai pur stil metal posibil, venind din partea unui jazzman care oţinea un fussion de senzaţie.  Acesta sosise în România împreună cu percuţionistul Philippe Bussonnet, basistul Yoann Serra şi chitaristul Jim Grandcamp , care formau cvartetul „The Electric Epic”.

În ultima parte, parcă şi clădirile iluminate dimprejur (puse-n valoare ca lumea) se aglomerau pentru a vedea cine e artistul care încheie un festival de zile mari, cu dive şi staruri din celălalt capăt al planetei, pe care cum să le visezi în România ? Darmite-n Timişoara !

Reflectoarele se roteau şi-şi făceau la fel de bine încălzirea. Dintr-o dată, apare un negroid pe la jumatea vârstei şi bine făcut, cu un bas futurist de ziceai că îl furase de la vreun muzeu de artă contemporană. Fără formă, fără coadă, şi parcă fără corzi. Apoi răsărise de niciunde şi chitaristul, laolaltă cu pianistul şi tobarul, toţi trei aşezaţi pe scaun. După câteva minute, din culise sosise şi faimoasa Diane Reeves, cu timbrul său inegalabil, pentru care a şi luat Grammy-ul în acest an. Totodată, mi-au plăcut şi mesajele sale, pline de speranţă şi gânduri pozitive, rostite pe o voce cât se poate de caldă: „Peace, love, life, joy & good health.” Simplu ca bună ziua.

În pauzele dintre melodii, cântăreaţa americană ne-a povestit despre lumea nebună în care trăim şi a cântat melodii celebre axate pe tema respectivă, unele provenind chiar şi de la Bob Marley. Apoi ni-i i-a prezentat pe membrii trupei, oprindu-se la chitarist şi spunându-ne că îl consideră un al doilea frate („My brother from another mother”), având în vedere prin câte au trecut de-a lungul anilor.

Corpolentă şi mămoasă, ne-a îmbiat să cântăm după semnal şi i-a ieşit ca la biserică, declarându-ne în felul următor: „I believe there’s more love in the world, I believe that in the end, it all comes down to us.”

(…) „So put your lighters in the air for me, if I’m down I pray you care for me !” Astfel, o grămadă de oameni şi-au aprins brichetele în semn de susţinere. Cam ca-n concertele lui MJ de pe vremuri.

„And I promise you that I’ll come back if you ask me to, in your beautiful city with the beautiful big church in the background.” – Diane Reeves

FOTO, VIDEO & TEXT: Iulian Leonard

https://www.youtube.com/watch?v=vl1UQZFEV14&feature=youtu.be

https://www.youtube.com/watch?v=MFi3LAFBP4I&feature=youtu.be

https://www.youtube.com/watch?v=54ac8-Hy9uk&feature=youtu.be

https://www.youtube.com/watch?v=54ac8-Hy9uk&feature=youtu.be

https://www.youtube.com/watch?v=Mz5YP7sCrfI&feature=youtu.be

https://www.youtube.com/watch?v=A6Sdjud-sJU&feature=youtu.be

https://www.youtube.com/watch?v=JwZCpREYdhY&feature=youtu.be

https://www.youtube.com/watch?v=T02VeaJi0ew&feature=youtu.be

https://www.youtube.com/watch?v=RNPwlV_KFqg&feature=youtu.be

https://www.youtube.com/watch?v=O2UJ_0H4Eqo&feature=youtu.be

https://www.youtube.com/watch?v=O2UJ_0H4Eqo&feature=youtu.be

https://www.youtube.com/watch?v=YC-UJQa5sl0&feature=youtu.be