BARAKINEMA

Un film imparţial, care ne invită să deducem ce se întâmplă cu lumea în care trăim.

Parcă de data asta am văzut alţi oameni faţă de miercurea trecută, de fapt, mereu la Teba ai senzaţia asta de împrospătare, mereu mai îl vezi pe câte unul cum urcă scările alea puţin nesigur şi mirat nevoie mare.

Din păcate, camera mi-a cam dat card error, prin urmare, aviz amatorilor care scot stick-ul aiurea, faza cu Satefy Remove Hardware nu e chiar de formă. Dar m-am descurcat oricum, cei cu care eram au avut telefon cu cameră la-ndemână, aşa că la sfârşit am reuşit să fac şi câteva fotografii, zic eu destul de ok.

Lumea a umplut sala aproape ca data trecută, iar cei de la InArad TV au realizat o nouă filmare, mai lejeră şi mai scurtă, având în vedere că fabricii i s-a cam dus vestea deja. Este vorba de o prezentare succintă şi catchy, care ne introduce rapid în atmosferă, ziua respectivă fiind îndosariată într-un material video care se adaugă la restul, ştiţi voi, în dreapta pe Youtube.

Berile şi vinul au fost din nou la discreţie, iar cutia de donaţii era şi ea la locul ei. În sectorul B încă se pictează, pe jos, pe sus… probabil că la un moment dat vor ieşi artiştii şi pe geam, pentru a colora pereţii exteriori. Pe la opt fără un sfert, afară se adunaseră o mulţime de persoane, care au început să-şi fumeze ţigările în grabă, amintindu-mi şi mie să-mi ocup locul odată, să nu mai rămân fără ca ultima oară.

După ce m-am aşezat, a şi-nceput filmul, doar hamacul mai era liber, şi acesta pe jumate. Vremea era numai potrivită pentru o seară de cinema. Afară bătea un fir de vânt, care lua cu el şi ultimele pufăieli ale fumătorilor, iar înăuntru s-a strecurat suficient aer cât să auzi scurtele chiţăieţi. Lumina a fost destulă destulă cât să vezi un public concentrat. Lumea a lăsat deoparte telefoanele, neexagerând cu vorba, deşi imaginile nu erau acompaniate de replici. Hai că se poate şi cu filme de artă. Te cufundai în scaun comfortabil şi vedeai proiecţia cât o fereastră decupată-n zid, care la ce imagini prezenta, părea să fie o poartă către-ntreaga lume. Când norii şi ceaţa din film au pătruns în jos pe ditamai muntele, oamenii au amuţit efectiv, auzindu-se doar şuieratul din boxe şi cutele hainelor de pe noi. Parc-am fi avut pe undeva un microfon care ne detecta fiecare mişcare. Eram în acvariul nostru întunecat, cu o cortină neagră confecţionată din bucăţi de pânză ferindu-ne de lumină şi contribuind la curiozitatea generală a celor dinafara sa. Ţineam un doliu în secret ? Eram fani mâţe negre ? Ne credeam în vreun pod sau ceva ? Nu te puteai pronunţa până nu intrai să vezi.

Baraka este un film care pur şi simplu te omoară, având capacitatea de a-ţi repune sângele în circulaţie şi de-a-ţi recalibra întreaga fiinţă. Chiar cum ieşeai cu ochiul din darkroom, puteai observa cum se rotea încet colecţia de fotografii a lui Adi Bulboacă în acea briză plăcută de miercuri seara. Imaginile au fost uimitoare, bazându-se în esenţă pe nişte cadre simple, dar puternice, şi filmate fix la mama-n chizdă. Abia am aşteptat să îl revăd, un flick de o frumuseţe incontestabilă. Am văzut Baraka pentru prima oară în urmă cu vreo 4 ani, dar am vrut neapărat să stau împreună cu lumea, să aud reacţiile oamenilor şi să văd nişte imagini mărite la infinit, de-ai fi zis că-i totul pe viu. Şi oricum, faţă de ce ai avea în mod normal pe un laptop, laolaltă cu interacţiunea socială, bineînţeles că-i altfel. Plus tonul cald şi degajat al organizatorilor, care ne-au pregătit ulterior şi nişte muzică, numai bună să mai stai prin preajmă la discuţii şi-un pahar.

De Ron Fricke vă mai recomandăm şi Koyaanisqatsi sau deja celebrul Samsara, amândouă conturând peisajul unei trilogii de excepţie.

Povestea din Baraka include imagini cu peisaje uluitoare sau cu forme de relief scobite de timp, iar un grup de sălbatici semăna în unele scene cu nişte elevi aflaţi la educaţie fizică. Prim-planuri cu babuini, ulii, lacuri, antilope, tradiţii, incantaţii sau ceremonii. Aborigeni vopsiţi până şi în zona genitată (un soi de bodypainting mai pe bune), dezgoliţi şi aliniaţi ca pentru fotbal. De urechi le atârna grămada de cercei. Oameni în dansuri, cu copiii însoţindu-i şi ţinându-se de mâini, întruchipând nişte imagini noncombat, cu care te confrunţi de obicei pentru a-ţi desfiinţa egoul. Aşa că, după un film de genul, îţi poţi da seama cât de mult greşeşte-n continuare omenirea, cu toate civilizaţiile ei cuceritoare.

Deodată, un copac este tăiat cu drujba, făcându-se astfel trecerea de la normalitatea organică a pădurii înverzite la exactitatea mecanică a cotidianului. Sau pe scurt, la starea secolului trecut, asta în ideea în care Baraka a fost filmat prin ‘92. În tot acest timp, nişte gângănii îşi văd în continuare de drum.

Urmează coastele dezgolite ale unei mine de aur din Brazilia, unde galeriile au rămas nişte simple găuri în urma exploziilor (o altă Roşie Montană). Urmează migraţia păsărilor, oraşele sărace, copiii fără speranţă, clădirile demolate, fabrica de ţigări din Indonesia şi exploatarea muncitorilor. Hotelul de capsule din Japonia, unde oamenii stau în nişte vase imense de yena, enoriaşii unui templu, văzuţi de sus ca albinele în stup. Cei din Tokyo, care lucrează la circuite pe bandă, cei care scormonesc cu joarda prin gunoaie. Homleşi, gheişe, călugări budişti, puii cărora li se ard ciocurile pentru a nu se mânca între ei, un măgar din Yemen care abia dacă reuşeşte să tragă carul după el, avioanele de luptă, sondele de petrol. Şirul de cranii în tot detaliul lor, Mecca, Iranul, Kenia, Cambogia, Arabia Saudită. Auschwitz-ul, din care, spre surprinderea mea, s-a filmat foarte puţin. Şi chiar sunt îndreptăţit să zic asta, am fost să vizitez lagărul prin decembrie şi e plin de lucruri mult mai fascinante, cu poveşti dramatice şi bogate-n conţinut. Aşa că, sincer să fiu, nici n-am avut ce să rememorez.

Seara de cinema s-a terminat cu eclipsa totală de pe afiş tapetând peretele cu reapariţia soarelui, revenindu-se de unde-am plecat cu un time lapse.

Fiţi pe fază, din partea celor de la Citizenit urmează un film turcesc, respectiv un festival de film documentar, cu pelicule independente extrem de valoroase, care vor fi aduse la Fabrica TEBA începând din luna iulie. Ele vor putea fi vizionate până în luna septembrie a acestui an, so stay alive ‘n’ kickin’ !

Ah, şi pentru că suntem invitaţi să recomandăm noi înşine filme organizatorilor, vă sfătuiesc să lăsaţi titlurile dorite la secţia de comment-uri de mai jos. În ceea ce mă priveşte, sugestiile mele ar fi, fără vreo ordine anume:

– Hadersfild

– In Another Country

– The Wind Journeys

– The Man Who Sleeps

– Goodbye to Language

– Daisies

– The Dark Side of the Heart

– Naked

Daţi un search pe imdb la fiecare să vedeţi despre ce-i vorba.

Să nu uitaţi nici Cinema-ul în aer liber sau de Caravana pentru nevăzători, unde se vor proiecta două filme româneşti de mare calibru: Aferim! şi După dealuri. În plus, eu personal vă sfătuiesc să mergeţi la Cinema City Atrium şi să vedeţi Wild Tales, e un super film, pe care chiar mă mir că l-au inclus pe listă. Mă refer, desigur, la ăştia mai cinefili dintre voi.

Ne vedem miercurea viitoare la TEBAKINEMA!