Nu acum mult timp credeam că tot ceea ce simt eu a ajuns la superlativ, muzica, iubirea, stropul de apă ce se plimbă pe trupul ei… și cel de sudoare când mâna mea se plimba pe pielea ei… Am crezut că nu am cum simți mai mult pentru ea, credeam că tot ce puteam scrie, am scris. Până într-o dimineață, ni s-a dat deșteptarea și ea în loc de „bună dimineața” mi-a zis: „Te iubesc”.

Totul în mine parcă a căpătat culori, altele, mai luminoase, conturul sufletului meu avea linii mai bine definite. De atunci, în fiecare zi îi ascult râsul, îi privesc ochii, o urmăresc cum se zorește ea prin casă, să strângă una alta, ca o furnicuță. Iar seara, când se cuibărește la mine în brațe, simt că am și eu un sens, un scop, să-i fiu scut, să o apăr de orice i-ar cădea la picioare, să-i fiu zahărul din cafea, julitura de pe genunchi atunci când cade, dar și mâna care o ridică și pieptul la care ascultă ea cântecul inimii mele. Dimineața, eu îi sunt acel „bună dimineața” care îi aruncă sclipiri în ochi, iar ea îmi este fluturele cel mai fragil și în același timp cel mai puternic prin frumusețea lui.

Un fluture mi-am dorit în viața asta și am primit o lume întreagă invadată de ei.