Eram cu nişte prieteni pe un colţ de halbă şi ne adunam incursiunile în ireal într-o scrumieră.
La masa de lângă noi, două boxe se certau aşa de zgomotos şi dezordonat încât toate sunetele se loveau de urechile noastre, obligându-ne ca la fiecare cinci minute şi trei secunde să ne aplecăm să ni le culegem de pe jos. După ce am ridicat un baraj de shot-uri “blue kamikaze” şi am invocat principiul neutralităţii părea că situaţia s-a aclimatizat cu starea noastră spirituală, dar…vai…am inceput să mă simt aşa “mai nu ştiu cum”..mai “hitlerizat”…

Am început să aplic mişcarea “Mike Tyson ” muşcând cu ironie şi superioritate urechile prietenilor mei. Ei acceptau cu un simţământ pervers de milă şi masochism. Ochii mi s-au înnegrit şi limba mi s-a ascuţit, mâinile mi s-au transformat în depărtătoare toracice cu ajutorul cărora mă uitam în sufletul lor şi unde găseam o slăbiciune, ceream o pensetă şi o transplantam pe masă, expunând-o tuturor în timp ce o terfeleam cu o mie de jigniri pe minut. Se făcea linişte şi capetele se aplecau în dezaprobare, observând pe sub masă cum picioarele îmi deveniseră două pietre de mormânt unde îngropasem toate încercările lor de a mă opri. Împreună cu ei, mă uit la mine cu mirare și îndrăznesc să intreb ”cine-i ăsta?”, cineva de lângă mine îmi şopteşte ”Omu’ Negru!”……

Curaţilor, vreţi să îmi spuneţi că nici unul dintre voi nu aveţi un Om Negru în buzunar? Cât de caucazieni puteţi fi!

And next time blame it on the BOOGIE!