Gărâna Jazz Festival – ediţia XXX
INTRO
Cu toată căldura care ne obligă să scoatem ventilatoarele din dulap zilele astea, plus perioada de recuperare pe care mi-am alocat-o eu singur, mi-a luat fix o săptămână să mă adun după festivalul de jazz de la Gărâna, unde am avut parte, mai presus de toate, de cea mai bună vreme posibilă. Vă scriu cu mâinile despieliţate, pentru că am suferit uşoare arsuri, deşi m-am dat cu cremă de protecţie. Aşa să vă gândiţi că a fost, cu soare şi nori de un alb imaculat.
Sigur, am să încerc să pun în cuvinte nişte lucruri imposibil de trecut pe foaie. În schimb, pozele, link-urile şi videourile realizate mă vor ajuta să duc textul până la capăt şi să vă redau cât de cât o poveste interesantă. Pe scurt, am avut la mine un carneţel în care mi-am notat foarte succint câteva cuvinte şi idei care fac trimitere la următoarele paragrafe pe care le veţi citi. În 21 de file a încăput totul cică. Gata cu introducerea, vă urez lectură plăcută, în măsura în care pe parcursul acesteia veţi considera că am reuşit să rămân credibil.
Povestea începe de fiecare dată cu plecatul, dai drumul la arc şi vezi unde nimereşti cu săgeata. Adică te pui şi cauţi să vezi cine ar fi dispus să împartă cu tine banii de benzină, spaţiul, râsetele de pe drum ş.a. De obicei ajungi pe pagina asta, şi dacă dă norocul peste tine, rezolvi rapid şi ai zburat, lăsând în urma ta nişte băieţi sprijiniţi de o bordură care se întrec în flotări. Prin urmare, am purces cinci într-o maşină cu plăcuţe de AR, găsind-o pe o anume Lavinia să zică ,,da“, fapt pentru care i-am acordat locul de lângă şofer, tratând-o ca pe o mireasă. Cu ocazia asta, am aflat că respectiva vine taman din Strasbourg pentru a participa la festival, şi adunând pe parcurs, am priceput că un mare segment al gărânarilor este reprezentat de cei din diaspora şi de străini. După ce-am ajuns, ne-am şi instalat, traversând un râuleţ, coborând şi iar urcând. Neavând prelată, anul acesta am adus o folie de nailon care ne-a ţinut noaptea de cald, când temperatura scăzuse undeva pe la 5 grade, însă suportam condensul. Cu această ocazie şi fiind venit de joi, aş vrea să fac un apel organizatorilor şi să le propun să mute concertele pe timp de zi. Vii cu sacul de dormit la tine, te aşezi pe buturugă, mai bei un vin fiert, şi totuşi rabzi în frig la soundcheck-uri. Condiţiile s-au îmbunătăţit, în schimb serviciile sunt de la an la an tot mai proaste. Îmi pare rău s-o zic, dar ăsta-i adevărul. L-am rugat pe-un constănţean din spate să-mi cântărească înc-o dată cartofii, fiind convins că mă furase, aşa cum o făcuse căpcăunul său în urmă cu o zi. Am sunat la poliţie, n-a venit nimeni. Plângere la OPC nu puteai face, pentru că băieţii erau mână-n mână. Pe deasupra, m-am ales și cu haina ruptă când m-am pus să fac fotografii, având în vedere că nu mi s-a prezentat fişa cu numele firmei atunci când o solicitasem în calitate de client. Pentru cei nedumeriţi, dovada este în acest video, ca să nu credeţi că din partea mea ar fi ceva personal. Înţeleg că organizatorii fac o grămadă de compromisuri pentru acest mega eveniment, dar totul se rezumă la cum îl tratezi pe cel de lângă tine. Şi ştiu ce zic, pentru că în urmă cu câţiva ani lucrasem şi eu ca voluntar la barul dinăuntrul restaurantului ,,La Scenă“, printre altele căţărându-mă cu un banner de cauciuc pe un stâlp înalt de vreo şapte metri (dacă nu mai mult). Ei bine, dacă s-ar fi întâmplat ceva, sunt curios, cine dădea socoteală (?), având în vedere că legitimaţia de voluntar era o fiţuică laminată pe care o puteam trage singur la imprimantă…
Obiectele kitschoase din fundul campusului deranjează şi ele vizual, pline de sex toy-uri şi alte cele. Aviz Dilema Veche şi alte publicaţii, despre asta nu prea scrieţi când veniţi cu acreditare la Gărâna.
Întorcându-mă şi dând o tură rapidă, în câteva cuvinte aş contura imaginea cu afumături, grămezi de hamsi, pastramă, bârâitul walkie-talkie-urilor, obişnuitele barăci, pietrişul care s-a adăugat înăuntru pentru a nu se mai face mocirlă, păsări şi zumzetul lor omniprezent, părinţi cu copiii de mână, două băi cu taxa de 1 leu şi una aparţinând de restaurant, un punct de prim-ajutor la intrare şi jandarmii care asigurau paza la poartă într-un mod foarte discret. Plin de fotografi, ca la o conferinţă, ATV-uri, biciclişti, fete îmbrăcate fain, motorete, vin fiert şi porumb, focuri de tabără, stele uriașe, gulaş, muzicieni amatori bucurându-se de şansa lor. Câini, vaci şi gâşte pe timp de zi, hamace şi zonele cu prize, unde îţi încărcai telefonul moca. Pentru mine a fost cea mai mare descoperire.
Din enumerare nu pot lipsi nici WI FI-ul fără parolă sau bucureştenii care şi-au luat liber cu un an înainte pentru Gărâna, ca artiştii mari când semnează pentru un gig. O tricicletă mobilă servea în spate cafea ieftină şi delicioasă, şi în timp ce ţi-o prepara, respectivul îi etala calităţile şi minusurile, oferindu-ţi sprijin în caz de indecizie. Am avut parte de conuri de brad, conversaţii interesante şi oameni unul şi unul, nepunând la socoteală prietenii cu care m-aş fi întâlnit oricum. Fiecare cort stătea bine ancorat în nişte frânghii invizibile, peste care mereu aveam grijă să mă împiedic când soseam în zona de camping, undeva în jurul orei 3:00.
Puteai participa la o grămadă de alte evenimente conexe: proiecţii de film documentar, lansări de carte, expoziţii foto, concertele alternative de la Văliug şi Brebu ş.a.m.d. Pe deasupra, lacul „3 Ape” era foarte aproape de zonele pentru corturi şi ranch-ul cu butuci. Dacă tot am ajuns aici, unii mi-au spus că anul trecut veniseră jandarmii să le ceară bani pentru campare la final; bineînţeles, nimic mai absurd. Ar mai fi de menţionat concertul nocturn al lui K-Lu de vineri (10 iulie) sau performance-urile de la Hanul „La Răscruce”.
Pe Google Maps, harta Gărânei arată ca un Regat Unit în miniatură, iar satul Brebu Nou (aflat la cota 1270) este plin de nemţi care vin aici pe perioada de vară să-şi vopsească obloanele, să dea pomii cu var şi să aducă cu ei bere germană nefiltrată, pe care o vând la un preţ decent, zic eu. Standul Andante era echipat cu CD-uri şi DVD-uri, iar standul Jazz Banat cu tricouri de bumbac, plase personalizate din cânepă şi o carte tip carton în care intrau toţi artiştii din această ediţie, de la Tigran la Stanley Clarke şi invers. O găseai la 15 lei, însă ce nu mi-a plăcut a fost lipsa pliantelor cu programul, atât pentru public, cât şi pentru presă. La fel, nu am văzut un poster la intrare pe zile, lucru demn de luat în considerare pentru data viitoare. Duminica puteai merge la un târg de viniluri.
Printre alţii, l-am văzut pe acordeonistul arădean Ilko Gradev, care în 2016 va evolua alături de cei de la Cári Tibor Project pe scena mare, aşa cum au făcut-o anul acesta timişorenii de la Spanache Trio. I-am văzut pe scriitorul Marius Chivu, prozatorul Bogdan Munteanu, publicistul Daniel Vighi şi pe Ovidiu Mihăiţă, actor şi regizor la Teatrul Auăleu din Timişoara.
În total am strâns şase prezenţe la Gărâna Jazz şi Folk, iar anul 2015 marchează a XIX-a ediţie pentru organizatori şi publicul întotdeauna numeros. Şi zic întotdeauna referindu-mă la anul 2008, când s-au strâns în jur de nouă-zece mii de inşi pentru a-l vedea live pe celebrul Victor Wooten.
Festivalul de Jazz de la Gărâna este considerat cel mai vechi festival de muzică din ţară după cel de la Sibiu şi unul dintre cele mai valoroase din Europa.
PARTEA ÎNTÂI
În prima zi au evoluat cei de la Enzo Favata Quartet, despre care nu voi spune foarte multe, e destul să daţi un click pe formaţie (cuvintele îngroşate) pentru a vedea despre ce este vorba. Berlin + Hamburg + Köln = Nighthawks, adică un grup destul de valoros, cel care a şi deschis seria concertelor şi care a evoluat de-a lungul vremii la festivaluri cunoscute precum Jazz Baltica sau Hamburg Jazz. Fără intenţia de a-i face reclamă, membrii trupei au lăudat între piese berea Timişoreana, declarând că la ei acasă au doar nume scurte pentru bere, cum ar fi Beck’s sau Ciuc. Ca o glumă, ne-au atras atenţia cu fraza: „Dubai is very different from Gărâna, don’t go there, it’s a stupid place”, făcând referire la un happening de-al lor acolo. După ce-au terminat, au închinat din nou, luându-şi la revedere de la noi şi urându-ne şedere plăcută: „We have to go, there are other bands to play, enjoy your stay here”. A urmat apoi Florian Lungu, cunoscutul om de radio şi prezentator pus pe şotii, care rostise prima poantă a serii cu pricina: „Care-i diferenţa dintre o cântăreaţă de jazz şi un terorist ? Cu teroristul se poate negocia”.
Ca o mică paranteză, aş vrea să mulţumesc sunetiştilor pentru lungile intervaluri (uneori) în care şi-au dat toată silinţa să se asigure că publicul va avea parte de cele mai bune condiţii de audiţie. Şi fac această precizare pentru că deseori au fost huliţi (tacit, e drept) sărmanii, deşi aceştia şi-au făcut treaba pur şi simplu. Începând cu orele 13:00-14:00, aceştia erau prezenţi pe scenă laolaltă cu unii dintre artişti, aşa încât puteai nimeri la un performance în adevăratul sens al cuvântului în anumite perioade ale zilei.
Trecem la marele Tigran Hamasyan, unul dintre capii de afiş ai festivalului, cel despre care nu ştiam prea multe înainte să vin. Abia după ce l-am auzit cântând mi-am dat seama câte invenţii poate produce un geniu în faţa unui pian. Se juca cu fiecare notă de parcă schimba clapele între ele. Sau erau mai multe ? La rapiditatea cu care se derulau piesele, nici pe reluare nu puteai băga mâna-n foc. Omul inventa sunete pur şi simplu, cu o graţie şi o siguranţă ieşite din comun. Atunci m-am simţit într-adevăr la Gărâna, amintindu-mi de cel mai frumos concert de jazz la care asistasem vreodată. Este vorba de cel al lui Avishai Cohen din 2011, care a avut loc tot aici, şi unde din nou l-am ascultat pe armeanul Tigran. Ce nume, nu-i aşa ? Grrr!
Day 1 = aprox. 1100 attends + aburi pe gură
Ca o altă paranteză, mi s-a părut de foarte bun-simţ ideea de a lăsa presa să-şi facă treaba în faţa scenei pe durata primelor două piese a fiecărui artist în parte.
Revenind puţin în zona noastră de corturi (o poiană în adevăratul sens al cuvântului), lângă noi stăteau nişte cehi şi sârbi, câţiva români veniţi din SUA şi Franţa, doi-trei metalişti şi o mână de nemţi echipaţi corespunzător pentru orice fel de condiţii meteo.
Când te întindeai pe izopren, vedeai avioane şi păsări de aceeaşi dimensiune, norii erau nişte continente albe în mişcare, iar culorile un curcubeu. Dacă un cumulus pleca, venea altul, ori să-i ia locul, ori să-l împungă cât mai rapid. Aveai impresia că se potriveau perfect şi apoi se risipeau ca un miraj în deşert. Trebuie să ai răbdare cu norii. Norii nu sunt nişte furnici, norii mănâncă din soare ca să se formeze. Din când în când auzeai oamenii odinioară extaziaţi vorbind cu groază despre cum vor dormi la noapte.
PARTEA A DOUA
În ziua de vineri a fost bineînţeles, din ce în ce mai plin, cineva a dat drumul la robinet. Eu de când am terminat faculta îl numesc „The Man”. Pentru că la Gărâna se spune că vine crema, însă aceasta, oricum am lua-o, presupune foarte multe calorii.
Aşa cum l-am văzut eu, cubanezul Gonzalo Rubalcaba semăna cu un Ray Charles actual, plin de vitalitate şi înconjurat de nişte muzicieni de excepţie. Mai jos veţi afla la ce anume mă refer. Acesta lipsise în prima zi, fapt pentru care a completat programul celor proaspăt cazaţi, fericiţi şi miraţi în acelaşi timp că-l prind în a doua zi de festival. A cântat la o orgă şi a fost acompaniat de o sumedenie de bongo-uri şi djembe, mânuite cu maximă dexteritate pe o linie constantă şi ameţitoare de bas. Tobarul era un fel de Iggy Pop miop, foarte atent şi rapid.
Cei de la Arifa au impresionat prin instrumentele mai puţin obişnuite pe care au cântat… basset-ul de exemplu, de care prea puţin am auzit povestindu-se. Grupul menţionat trebuia să deschidă practic ziua a doua, dar şi aşa, s-au intercalat de minune. Apoi a început nebunia, duoul Adam Bałdych & Paweł Kaczmarczyk fiind a doua uriaşă surpriză a serii. Şi cine e acest Adam, mă întrebam, dacă nu un violonist care aveai senzaţia că ciupeşte corzile de la o harpă sau că suflă tacticos într-un fluier (?). Se simţea că era încântat de fiecare sunet, sărind pe scenă asemenea unui cosaş şi luând așa o amploare, încât codiţa i se deşirase şi acum avea un păr vâlvoi. Firele arcuşului i s-au desfăcut şi acestea, până spre bisurile de la final, când a mai rupt din ele. Totuşi, nu ştiu cu ce unse corzile înainte. Pianistul era la fel de tânăr şi plin de zâmbet. Pe afiş avea un surâs făcut numai şi numai din clape, deci se-nţelege de unde i se trage. Ralph Towner & Wolfgang Muthspiel nu m-au impresionat deloc, ba chiar mi s-au părut de umplutură. Fiecare melodie suna la fel ca prima pe care o interpretaseră. Ţanga-langa-langa-langa… Chiar nu mă interesează că Ralph e fondatorul trupei Oregon, toată lumea era plictisită. Iar despre macedonenii de la Vlatko Stefanovski Trio aş putea spune acelaşi lucru, nu am simţit nimic la aceştia, deşi au fost foarte buni din punct de vedere tehnic şi au în spate o tonă de ani de experienţă. În plus, au stat în frig pentru cei câţiva doritori rămaşi la ora trei noaptea să-i asculte şi au fost foarte simpatici şi comunicativi. Ca să închei, solistul a comparat Gărâna cu Woodstock-ul şi mi-a adus aminte de Buckethead, nu mă întrebaţi de ce.
Când m-am întors la cortul meu cât un triunghi de brânză şi cu fermoar fosforescent, am scos afară bagajele şi le-am ascuns sub nailon, iar plasele de mâncare le agăţasem în copac. Dimineaţa, puii de rândunică cântau în cuibul de deasupra WC-ului, iar cei de lângă noi, cu care împărţisem maşina şi folia, au strâns partea lor de copertină şi-au plecat înspre Arad. Între timp, mi-am făcut o grămadă de prieteni şi am ajuns să împart masa cu toată lumea, aşa mică era. Şi se făcuse minusculă când unul dintre ei îmi declarase că îi cunoaşte pe băieţii de la trupa Mere, evoluând pe aceeaşi scenă la Bucureşti în Question Mark.
La Hanul „La Răscruce” am dat de formaţia Twisted, adică de nişte liceeni de la Colegiul Naţional de Artă „Ion Vidu” din Timişoara, în frunte cu o cântăreaţă deosebită în persoana Ancăi Maria, frumoasă şi cu o voce clară, care-ai fi spus că mânca din microfon. Nu am mai fost niciodată aici, dar veţi observa din poze cât de lejeră a fost atmosfera, cu ascultătorii tolăniţi sub copaci şi cu chiuvetele exterioare din care ieşeau tufele de flori. Baia era impecabilă. Foişorul era pigmentat pe tavan cu poze de toate soiurile, iar pe un perete zărisem un poster cu o operă cunoscută marca Ştefan Câlţia. Din când în când se mai plimba pe-acolo un câine mare cât un urs, odihnindu-se periodic în hol la „Bărbaţi”. După-amiaza continuase cu un jam session românesc.
un cubanez + 1 Grammy + (10 iulie + două trupe franţuzeşti = Ziua Franţei) = day 2
PARTEA A TREIA
În cea de-a treia zi se pregătiseră şi cei dinspre cimitir, care ziceai că-s morţii proaspăt treziţi de sosirea lui Stanley Clarke.
Contrabasistul Renaud Garcia-Fons dăduse startul mult aşteptatei seri, respectiv furnicarului uman din incintă. Un tip grav, debordând de virtuozitate şi rigoare, dar atât. Sigur că tapping-ul e foarte la modă, şi asta indiferent de instrument, dar la un moment dat, dacă nu alternezi, începi să plictiseşti, şi nu vrei să se întâmple asta. Bineînţeles, condiţia e să realizezi când unele lucruri nu merg. Vorba aia, când eşti bun, eşti bun. Şi vorba lui, „Aş putea să fac asta la infinit”. I rest my case. În rest, l-am dibuit ca fiind un tip ok, organizat, chiar bunicel aş spune, dac-ar fi să-i dau o notă. Fascinat de un instrument din Burundi (nu mai ştiu cum îi zice), găsise metoda prin care izbuti să scoată acelaşi sunet, şi anume, o foaie între corzi care bâzâia la atingere la fel ca în descriere. La fizic semăna cu un Turcescu mai în vârstă. În tot acest timp, eu mă gândeam deja la Stanley. Au urmat Spanache Trio, care executaseră şi nimic mai mult. Ba, greşesc, au venit neinvitaţi înapoi pe scenă, aproape reluând încă două melodii. Biréli Lagrène Gypsy Project egal Ralph Towner & Wolfgang Muthspiel, deci mai bine o lăsăm aşa. Aveai impresia că se grăbeau, când de fapt mai aveau o grămadă.
Şi în fine, STAN THE MAN ! Omul care făcuse să apară până la urmă şi un fluture pe scenă, într-un moment de mare haz şi ,,magie”, atât pentru Stanley, cât şi pentru noi. Un aşa cvartet nu voi mai vedea niciodată. A fost cel mai bun concert la care am avut onoarea să fiu martor. Ce pianist (Beka Gochiashvili), ce tobar (Michael Mitchell) şi ce tânăr geniu la clape (Brady Cohan)! Playlist-ul a mers ca uns şi cu o iuţeală halucinantă, întrucât cei patru au legat melodiile în aşa fel încât n-a fost nevoie să se oprească deloc. Cap-coadă, fuziune pură !
Şi Doamne, cu ce bas electric personalizat urcase pe scenă, demn de un Hall Of Fame al zeilor !
Living legend vă spune ceva ?
Prima oară făcuse cunoştinţă cu publicul frecându-şi palmele de frig şi anunţând discret la microfon: „Yeah, I like this…” Din start a venit şi în stânga şi în dreapta, aplecându-se cu căldură spre noi, în ciuda neputinţei celor de la BGS, care ne separaseră în două.
Mi s-a părut extraordinar faptul că un titan al jazz-ului cum e fucking Stanley Clarke încă mai poate fi surprins de veleităţile tobarului său sau de invenţiile pianistului, râzând în gura mare cu o poftă demnă de un Ronaldinho al scenei. Un maestru, desigur, mereu va merge pe principiul „ei învaţă de la mine, eu învăţ de la ei”, şi aşa se poate continua povestea. Câtă bucurie, atâta detaşare.
Auzeai căderea ultimului sunet într-o poiană cu mii de oameni, în care toată lumea tăcea uimită. A fost incredibil, ceva de nepus în cuvinte. E ca şi cum i-ai explica cuiva că poţi auzi cum se formează undele. Staley Clarke egal Morgan Freeman în Bruce Almighty. Dumnezeu pentru o zi sau The Tallest Man Alive !
Day 3 = „If you hear any noise, it`s just me and the boys…”
PARTEA FINALĂ
Ok, gata şi cu haosul, încet-încet, lumea se mai adunase, iar o bună porţiune din parcări se eliberase de maşini, aşa încât bunătăţile de la colţ de stradă se puteau vedea mai bine. Mai vedeai răzleţ câţiva inşi dormind în hamace ca în nişte plicuri de ceai. Răşina începuse să curgă şi ea din copaci, iar eu mă aflam în faţa ultimelor resurse cu o sticlă de horincă la mine. Aşa că la Snarky Puppy am luat somn, îmi pare rău, dar au fost neaşteptat de slabi. Am înţeles că dacă nu le plac condiţiile, cântă efectiv aşa. Probabil că nu le-a convenit ceva, din moment ce acasă-i ascultam într-o veselie. Cei cu care am vorbit au fost de aceeaşi părere, nimic spectaculos, aşa cum se anunţase la microfon. În rest, pe timp de zi căram după mine aparatul foto ş.a. armamente, urcând spre sat şi aşteptând să treacă timpul. Din bagaje am aruncat tot ce am considerat că mi-ar fi stat în cale să ajung `napoi acasă, aşa cum fac cei care călătoresc în baloanele cu aer cald, scăpând de greutăţile în plus.
Ultima trupă a fost de fapt un tribute band, şi anume Stucky / Doran / Studer / Tacuma – Hendrix Project, care oau (!), ce bine a sunat, deşi cine-ar fi crezut ? Păcat că au plecat aşa rapid la aeroport. Toată lumea mai voia puţin din festival, însă noaptea devenise una oarecare, mai mult sau mai puţin subit. Cu ultimele puteri, oamenii de la corturi au făcut din nou focul de tabără, au copt ultimele frigărui şi au mâncat ce mai rămăsese prin conserve.
Day 4 = Hey Joe…
Apropo de faptul că mai toate s-au legat pentru mine la acest festival, în ziua de luni, 13 iulie, când îi urmăream cu atenţie pe cei responsabili cu strânsul pianului şi cu băgatul acestuia în dubă, de nicăieri venise o tipă să se aşeze cu mine la masă. Îşi aprinse ţigara, oferindu-mi şi mie una, am comandat fiecare câte o cafea şi-am aşteptat. Nişte prieteni de-ai respectivei s-au hotărât să mă ia şi pe mine cu ei. Mai precis, era vorba de un vienez şi-o arădeancă faină cu numele de cod Dora. AM PLECAT CU ULTIMA MAȘINĂ. Pe drum i-am ascultat și pe cei de la Stefano Battaglia Trio, scăpând cu brio de moleşeala serpentinelor. În spatele nostru rula dubiţa care ne preluase bagajele, iar noi ne sprijineam unul de altul aşa cum eram, cinci într-un Clio. La jumatea distanţei am văzut două nume ciudate şi haioase de localităţi: Vană Mare şi Nădrag.
Cei doi ne-au lăsat pe mine și pe tipa la intrarea în oraş, unde ne-am primit înapoi rucsacii ca de la aeroport, şi după ce-am fumat împreună pe bordură, am fost transportaţi de o altă maşină până la Boul Roşu. De acolo la Podgoria am luat tramvaiul şi-am rămas cu urma de la brăţară în loc de amintire.
THE END
Şi ca să-nchei cu baioneta-n mâini, atenţie (!), nu scriu să fac impresie, adică să fac pe plac cuiva. Dacă e reportaj, atunci să fie exact aşa cum am văzut lucrurile, fără omiteri. Mai există vreo libertate în jurnalism dacă anumite lucruri nu pot fi spuse pentru că vezi Doamne, la anu` nu mai primesc acreditare ? Sigur că nu. Mereu am scris ce-am vrut, cu orice risc şi pe baza unor argumente. Nu suport să fiu luat de fraier (că nu îs), darmite să fiu luat de haină şi escortat. Prin urmare, ca să fiu cât mai concis, fiecare să creadă ce vrea, eu ştiu ce am văzut. Şi încă ceva, faceţi în aşa fel încât la anul să puneţi mai mult preţ pe cei care stau la corturi şi mănâncă fasole, pentru că ei formează majoritatea.
Nu sunt un milog şi prin urmare, consider că mi-am făcut treaba aşa cum am crezut de cuviinţă. Dacă alţii n-au curaj să scrie despre minusurile festivalului, ei bine, am eu pentru ei.
Versiunea şi mai XXX o găsiţi aici, text super mişto, am râs cu picioarele-n sus: http://milfsipetrov.blogspot.ro/2015/07/fie-va-garana-usoara-2015.html
Aș vrea să plusez cu o ultimă chestiune, pozitivă de data aceasta, site-ul Gărânei de anul acesta arată excelent. E plin de informaţii şi foarte bine împărţit.
P.S. Dacă vă era dor de nordici (SWE, NOR) sau de jazz-ul anglo-saxon, Arad Culture vă recomandă cu căldură Festivalul de Jazz de la Castelul Bran, care va avea loc la sfârşitul lunii august.
TEXT, FOTO & VIDEO: Iulian Leonard
GALERIE VIDEO
Stanley Clarke:
https://www.youtube.com/watch?v=yWkghxa94nU&feature=youtu.be
https://www.youtube.com/watch?v=fkmGx_NrD38&feature=youtu.be
https://www.youtube.com/watch?v=mhG0dGBFms4&feature=youtu.be
https://www.youtube.com/watch?v=Ifk_vhKLvJ8&feature=youtu.be
https://www.youtube.com/watch?v=EUaZGMP8S2c&feature=youtu.be
https://www.youtube.com/watch?v=UaVn591TWBo&feature=youtu.be
Tigran Hamasyan
https://www.youtube.com/watch?v=anEp372qhAI&feature=youtu.be
https://www.youtube.com/watch?v=7IBrFAlqIp4&feature=youtu.be
https://www.youtube.com/watch?v=l3odWD9Ueyc&feature=youtu.be
Stefano Battaglia Trio
https://www.youtube.com/watch?v=h6AXwjMNhA0&feature=youtu.be
https://www.youtube.com/watch?v=ieRJtCOreIU&feature=youtu.be
https://www.youtube.com/watch?v=dJnTYfSK2hI&feature=youtu.be
Gonzalo Rubalcaba (Volcán Projekt)
https://www.youtube.com/watch?v=KEw_KymyZas&feature=youtu.be
Adam Bałdych & Paweł Kaczmarczyk
https://www.youtube.com/watch?v=U0X1Q-eILVs&feature=youtu.be
Stucky / Doran / Studer / Tacuma – Hendrix Project
https://www.youtube.com/watch?v=uUtOx8nM1mc&feature=youtu.be
https://www.youtube.com/watch?v=xvExZ3HLeEM&feature=youtu.be
GALERIE FOTO
https://www.facebook.com/iuli.neata/media_set?set=a.10153216641248692.1073741862.773048691&type=3
Vad ca toate plangerile legate de spatiul in care se desfasoara festivalul sunt adresate organizatorilor festivalului. Si nu e doar cazul acestui articol, ci al tuturor articolelor aparute pe tema asta. Totusi, spatiul este inchiriat, pus la dispozitie de Lupo Touring,despre care nimeni nu pomeneste nimic. Curios, mai ales ca ati lucrat la La Scena, intr-o vara, asa spuneti. Daca organizatorii ar avea ceva de spus, de mult s-ar fi imbunatatit lucrurile. Dar poiana nu e a lor.
Cei de la Lupo Touring se prezinta singuri aici: http://www.lupo-touring.ro/evenimente/#
Îmi pare rău, n-am avut deloc tangență cu Lupo Touring, eu eram la făcut cafele și la dus bere la draft pentru șapte mese deodată… apoi urmau spălatul vaselor încontinuu, dusul gunoiului, al mâncării, patrularea peste tot prin camping și cocoțarea despre care am menționat. Dar e bine de știut acest detaliu și vă mulțumim pentru notificare.
Apoi, e foarte nasol dacă n-au niciun cuvânt de spus, deși ei ar trebui să își asume toate astea, cel puțin pe perioada festivalului, pentru că dacă un voluntar pică de pe schelă, îs curios, pe cine-i tras la răspundere ?
Dacă voluntariatul este de comun acord între voluntar și patron, în mod normal, organizatorii ar trebui să aibă niște hârtii minime, semnate și centralizate ulterior, așa încât fiecare își poate asuma răspunderea. Gen dacă te prinde că scuipi în cafea pentru că nu-ți plac niște condiții, ai de dat niște explicații. Când există niște prevederi, festivalul suferă din ce în ce mai puțin și nimeni nu călărește pe nimeni. Acest articol e într-o măsură oglinda tuturor golurilor și a lucrurilor pe care le-am considerat de neevitat.
Mergi astfel de la cel mai mic participant, (voluntarul, spectatorul – mai ales cel care stă la cort) la următorul segment: sponsori, bodyguarzi, comercianți (ei nu au ce căuta în incintă fără Gărâna Jazz Festival, prin urmare, organizatorii ar trebui să se asigure că-s persoane întregi la cap în primul rând) care îți vând carne crudă la un preț inacceptabil ca să facă bani timp de patru zile, profitând de faptul că nu ai unde să mănânci altundeva. Etc., etc., etc., etc., și abia la final tragi linia și ajungi la (…) Stanley Clarke și la impresiile lui despre Gărâna.