Galeria „After 5 Escape” prezintă expoziția „There Is No Finish Line”
Artist: Trofin Mădălina-Elena (Timișoara)
Curator: dr. Gabriela Robeci
Perioada: 21.02.2026-21.03-2026

Intro

Nici nu știu cum să încep, pot să spun doar c-a fost o expoziție curajoasă și impunătoare, cu lucrări și decoruri ce-au ținut locul unor instalații gigantice pe-alocuri. E extrem de vie, tocmai prin temele alese, dar și prin maniera cu care acestea au fost tratate. Adică ceva cu-adevărat aproape de zona underground (sau cel puțin așa o văd eu).

Fără să fac aluzie la nimic altceva, mi-a amintit de camera aceea de groază în care intram când eram mic, aka acel no escape room care azi e probabil politically incorrect. Că, apropo, părinților le-ar fi sigurat lene să le spele copiilor hainele după ce-au făcut pe ei. Ha, ha. Revenind, acele structuri aplasate pe post de ascunziș (sau de laborator) dădeau lucrărilor din nou un aer exotic, dincolo de ele aflându-se un soi de zid al plângerii (sau al plângerilor la cât a „mâzgălit” lumea pe-acolo).

Mai departe, picturile-n sine erau acoperite de niște „coperți” din plastic bio și de inima expusă a Mădălinei, bineînțeles, fiind lucrate meticulos, dar și având acel aspect trashy. Zici că le-ar fi aparținut membrilor formației britanice Garbage. Și apropo de asta, trebuie neapărat s-o întreb pe artistă de playlist-ul ales pentru eveniment, că ceva în genul a fost. Și mamă, ce bine a picat. Ca și când s-ar fi pliat pe fiecare cută a lucrărilor expuse. Căci Doamne, greu am reușit să fac poze cu bliț din pricina asta.

În fine, unii chiar ziceau că „vai, dar s-au mai făcut din astea” și că nu i-ar surprinde cu nimic, însă era destul să observi lampionul acela din geam pentru a te integra complet în colajul general. Unul plin de emoții făcute franjuri și tipic de altfel pentru o fire zglobie ca cea a tinerei artiste. Haideți, așadar, să punem acest buchet sentimental într-o vază mai ca lumea sau să vedem ce am putea face cu aceste scrisori arse. Pe scurt, ce mi-a plăcut enorm la Elena e că evocă lucruri trăite pe bune, etalându-le într-o sumă de combinații fără să exagereze (și în niciun fel forțându-le). Nu de alta, dar nu degeaba-i cunoscută și pentru expozițiile sale de peste hotare. Prin urmare, iată, din nou a rupt totul în bucățele special pentru noi, punându-ni-le meticulous pe tavă, adică în incinta galeriei. Și asta de parcă ne-ar spune în șoaptă, uite prin ce (mai) poate trece un om, bucuria și tristețea acesteia având valori echivalente. Practic e epuizată de-atâtea „surprize”. De-atâta frică, invidie, surprindere, iubire. Până și luminile s-au conformat, diminuate parcă întocmai de acest aspect.

Me and you

O privire de fătucă se uită prin tine cu niște ochi „albaștri” și e făcută „poster” sub plasticul șlefuit de prea multă căldură. Una falsă și care-i sigilează chipul în întregime, așa încât în veci nu va putea ieși din acest anonimat. Lângă aceasta se află un loc lipsă pentru adăugarea unui alt portret, însă pare a fi spart în mii de bucățele. Ai zice că sunt niște pete de leopard ce combină culorile până când imaginea finală devine imposibilă. Așadar, progresul de la o imagine la alta e egal cu zero. Tot ce ne stă nouă-n putință e să admirăm aceste rămășite, însă nu vom putea nicium să identificăm „problema”, fie cu sau fără fundalurile inundate de lumina galbenă.

Următoarea lucrare e orașul format din cioburi în aer și din clădiri întunecate stând una peste alta. Învăluit în ceața unui plastic ubicuu, prezintă și un joc de lumini simulându-ne viața de noapte „în toată splendoarea ei”. Ce vreau să zic e că un oraș care nu doarme nu poate fi unul cu mințile întregi. Nu mai vorbim de-acele combinații între roșu și albastru, care pun ziua cu noaptea în aceeași oală. Efectiv pare invadat de sine înșuși, ca niște fierăraie strivite una de cealaltă. Și, ca în orice aglomerare urbană, lucrurile tind să iasă de sub orice control.

Mai avem apoi și două chipuri feminine care se privesc reciproc, blurate fiind de plasticul aplicat peste lucrare ca o veritabilă cortină. Din loc în loc apar cuvintele „eu” și „am”, scoțând la iveală egoul social care leagă relații din pur interes. Și mai avem și scaunul, așezându-le pe cele două și mai comfortabil în acest colaj „plin de sine” aș zice. Că acționează ca niște gratii, sigur, asta-i partea a doua.

Imediat lângă, dacă întoarcem privirea, putem observa cum atârnă strategic o compoziție enormă cât harta unei lumi întregi. E agățat acolo ca un monstru marin, așa că n-ai cum să-l ratezi de cum intri pe ușă sau pur și simplu uitându-te prin geam. Mai mult, are o nuanță de-ai zice că-i din alge, însă n-aș fi știut ce semnifică exact dacă n-ar fi avut explicația lângă. Ce îmi place în schimb e că-i complet inegal și că lasă loc interpretării (misterului).

Drastic surgery

Opera intitulată „Iubire” pare mult mai complexă, în sensul că-i dispusă pe straturi. La rândul lor, layer-ele sunt tot din plastic și pe deasupra vin ca o arteziană în franjuri. De fapt, izvorul de față e o meduză păzitoare care blochează accesul la petalele din spate. Așadar, vorbim de vârtejul unui trandafir, iar deasupra ai zice că-i un ochi decupat, dar nu face altceva decât să aștepte. Per ansamblu suntem angrenați în abisul personalizat al artistei.

La polul opus, creația denumită „Frica” ascunde alte două chipuri de fete, semnalându-ne ba liniștea neîntreruptă, ba teroarea din filmele lui Hitchcock. Și totul pare atât de fragil, încât această perdea încremenită din plastic se curbează într-o parte și se descompune instant. Singurele lucruri care-o ajută sunt tinerețea protagonistelor (simbolizând dualitatea) și lumina generată de dedesubt.

Lângă intrare și tot pe un fundal „din alge” zace un portret cu ochii închiși căruia i se văd doar genele (în toată măreția lor). Totuși, somnul său e disturbat de lumina de pe frunte, gata și aceasta să coboare în jos. Astfel, se pare că mintea îi va rămâne intactă, trezindu-se înconjurată de aceeași mâzgă imperturbabilă. Pe scurt, concluzia e că prea multă conștiință de sine dăunează grav sănătății mintale.

Haideți noi măcar să pășim în camera următoare, unde avem de-a face cu o încâlcire de toată frumusețea. Mai exact, este vorba de o bandă magnetică ieșită-n relief și care exprimă frustrarea supremă la care poate ajunge un om. Fie pentru că nu îi mai pasă de acea casetă, fie că nu o mai poate pune la loc. Apoi, ca în mai toate lucrările, plasticul e nelipsit și cade în jos ca niște pantaloni străvezii. Pe dedesubt se vede și geometria unei matrițe menită să împiedice evadarea oricui.

Go ahead

Turul nostru virtual se oprește acum la laboratorul dotat cu multiple intrări și care cel mai probabil a fost atracția serii. În mod voit, acesta e pictat complet într-un soi de camuflaj și ascunde după perdelele sale acel zid de scrisori de dimensiuni uluitoare. Mai mult, pe jumate din el și-au notat impresiile și trecătorii galeriei, interacționând în mod direct cu lucrarea autoarei. Ar mai fi de menționat că materialul folosit pentru intrările colorate este bioplasticul, mult mai moale și prietenos cu cei care-au intrat prin el. Altfel spus, te simțeai ca născut a doua oară, nu alta.

În schimb, pe ultimul perete din spate avem lucrarea mea preferată, intitulată în mod sugestiv „Exhaustion” (sau „Epuizarea”). Mai exact, este vorba de un el și o ea care dorm inconștienți și au trupurile vopsite în alb. Așadar, ideea de bază e inactivitatea sexuală, însă întreaga compoziție mă încântă enorm și nuanțele alese idem. Nu mai vorbim de ochelarii de soare, care prin prezența lor aici sunt cu-atât mai sugestivi. Deci, cam ăștia au fost pentru mine starurile serii. În încheiere, aș vrea să remarc și felul în care e aplicată vopseaua (la modul neglijent-estetic), dar și structura colajului în sine.

A venit în sfârșit rândul și lămpii cilindrice din geam – foarte frumos lucrată și-aceasta. Așadar, e plină de mișcări stradale, de zâmbetele autoarei sau de copii înfofoliți. Și ca s-adaug o nuanță, puștii contrastează puternic cu hainele de vară de lângă. În plus, opera e lucrată extrem de atent, iar paleta de culori aleasă e un alt atu important al acesteia. Practic, din orice colț ai privi-o, apare ca o bijuterie, conferind expoziției în sine acel aspect particular. Prin urmare, nu ezitați să căutați obiectul în galeria foto de la final (sau în clipul de pe Youtube).

Ei bine, iată-ne ajunși și la lucrarea „Happiness”, ca să-ncheiem și noi într-o notă mai veselă. Aceasta scoate la iveală tot un portret, care ba se strâmbă, ba ne zâmbește, având în piept o floare presată și fiind acoperit de pete decupate. Respectivele se integrează atât de bine-n peisaj, încât ai zice că sunt bănuții de pe fundul unei piscine (făcând acum parte din modelul final). Una peste alta, e probabil cea mai enigmatică și colorată din opere, redându-ne practic esența colajului. Gata, am dat din gură destul. Aș mai zice numai atât, că nici ochii nu i se văd de atâta „noroc”. Ba chiar pare să reacționeaze la blițul indiscret al camerei mele.

The End… sau „There Is No Finish Line”, adică moartea nu există de fapt, pentru că un sfârșit e un început și invers și așa cum zicea și Camus odinioară, în momentul în care cauți fericirea, dispare. Pe scurt, e ca atunci când scormonești în disperare după ochelarii de pe ochi. Astfel, totul e un work in process, și nu progress, singura condiție fiind ca libertatea ta să se oprească unde începe cea a celuilalt. Pentru că mai importantă-i călătoria și nu destinația-n sine sau în vorbele trupei Motörhead, „The Chase is Better Than the Catch”. Așa că tot ce ne rămâne e să ne imaginăm o altă lume alături de Mădălina, care a știut ea bine de ce a dat acest titlu expoziției. Și pân` la urmă ce altă formulare să exprime mai bine cutezanța tinereții și vigoarea neastâmpărată (?), „datoria” oricărui artist fiind să își depășească limitele pentru a pune bazele unui nou univers. Hai c-am deconstruit-o la fix.

P.S. Galeria „After 5 Escape” e colț cu Str. Eminescu, pe Strada Ștefan Cicio Pop 15D.    

Orar de vizitare:

Luni | 14:00 – 20:00

Marți | Închis

Miercuri | Închis

Joi | 14:00 – 20:00

Vineri | 14:00 – 20:00

Sâmbătă | 10:00 – 16:00

Duminică | 12:00 – 18:00

GALERIE FOTO AICI.