Teatrul Clasic „Ioan Slavici” prezintă piesa „Sclavi (cu final rescris)”
Regia: Dragoș Mușoiu
Scenografia: Miruna Croitoru
Lighting design: Lucian Moga
Muzica: Radu Dogaru
Grafică afiș: Laurian Popa
Distribuție: Ioana Cheregi, Andrei Elek, Ștefan Dogaru, Robert Pavicsits, Călin Stanciu, Calița Nantu, Alex Popa, Bogdan Neciu

Intro

Cred că în ziua de astăzi ar trebui să știm cu toții ce înseamnă sclavia cu adevărat… adică de când ne sculăm dimineața și până seara târziu. Iar piesa de față exact asta tratează. Mă rog, tratament nu prea există deocamdată, dar poate se mai trezește lumea. Așa, puțin câte puțin. Drept urmare, vorbim de un sclav aflat la o stână și de un actor la început de drum, care își pune în cap să facă un spectacol legat fix de subiectul acesta. În proiect se implică și iubita sa new age, laolaltă cu un director de teatru și cu un primar. Pavel (actorul), Ana (iubita) și Doru (sclavul) trec, așadar, prin tot soiul de întâmplări, uneori tragice, alteori hazlii și care le relevă de fapt cele mai ascunse părți ale subconștientului (în cel mai violent mod cu putință). Acestea fiind spuse, haideți să ne apucăm de treabă și noi.

The horror

Povestea noastră începe cu Ana și Pavel situați într-o poiană cu stejari seculari. În zare urlă un copil care vede o baltă de sânge și de undeva se-aude la modul tulburător „dă tare, bă, cât să mă omori”. Ce mai, o reală inspirație pentru lumea modernă în care trăim cu toții din păcate. Una din ce în ce mai violentă și mai nepăsătoare de altfel.

Se vorbește de milioanele de sclavi aflați cine știe pe unde în lume și de-o revoluție națională pe cale de a fi declanșată. Aici ne putem referi și la celebrul caz de la stâna din Frumușița, unde mai mulți indivizi au fost privați de libertate și forțați să muncească, exploatatorii acestora fiind chiar proprietarii. Nu mai vorbim de faptul c-au fost bătuți cu sadism și înfometați, fenomenul continuând să fie investigat și-n ziua de astăzi pe teritoriul țării noastre. În plus, e destulă o căutare pe Google pentru a vedea câte cazuri noi au fost descoperite doar în ultimele luni. Sunt oameni care lucrează ba în cadrul unor aprozare sau ferme, ba în afara granițelor țării (în Anglia, Germania, Belgia, etc.). Alte cazuri „celebre” sunt cele de la Cluj-Napoca, Berevoești, Prahova sau Covasna. Efectiv sunt persoane lipsite de apărare, cum au fost cele racolate din gări – silite să muncească până la deces și supuse la traume fizice și psihice ieșite din comun. Mai putem vorbi apoi de-acei vârstnici supramunciți până la pieire și cine știe câte cazuri vor mai ieși la iveală în timp.

Noi rămânem la Frumușița, unde are loc acțiunea poveștii și aflăm de la primarul comunei că românul s-a născut poet. Însă vom exclude varianta ca Doru să aibă vreun talent, cu toate că știe să cânte la fluier.

Cuplul nostru își dorește să-l ia cu ei la București pentru a-l pune-n valoare, fapt pentru care primarul începe să-l amenințe cu moartea. Îi mai spune că actele îi sunt la el și că-i bagă fluieru-n cur dacă vorbește Frumușița de rău. Îl dă la porci, îl găurește, îl întoarce pe dos – înțelegeți ideea. Ca mai toți politicienii, e expert în ipocrizie și dă de pământ cu oricine nu îi cade la picioare.

The mirror

Ca să continuăm cum se cuvine, ideea de a fi sau a nu fi e o paradigmă greșită din start. A fi, dar ce anume? Pentru ce trăim și care este scopul nostru pe această planetă? Bine, eu aș mai adăuga că nu-i nevoie să fii nimic anume și că doar mediul urban te pune într-o cutiuță și te etichetează frumos. În fond, suntem niște vegani care din când în când mai molfăie și câte-o proteină.

Astfel, Doru e destul de deștept pentru un sclav, însă departe de stână e la fel capabil să moară și de foame. Și ajunge să se desconsidere singur, menționând și pierderea turmei.

Iubirea, îl asigură Ana, e dincolo de orice frică și rușine pe care ar avea-o, ca o torță capabilă să lumineze întreg globul. Dar pentru asta trebuie să-i spună tot ce are pe inimă și dacă primarul e un mincinos. Adică de ce să se creadă el un prost când e folosit drept sclav pe domeniul altuia?

De-aici încolo, contează doar prezentul; inspiratul, expiratul și locul unde se simte ok în pielea sa. Exclus locațiile cum este stâna, unde de obicei mănâncă rahat. Totuși, bucuria sa supremă e mirosul de lapte când mulge o oaie, chiar dacă îl pune stăpânul să poarte o fustă.

Cu oaia „s-a-mprietenit”, de aia-i e un pic rușine. Era mai puternic decât ea și de aia i-a plăcut. Așadar, simțea în același timp și plăcerea sa sexuală și durerea dobitoacei legate.

XYZ

De aici încolo, Doru începe să țină și la Ana, care îi deschide ochii și îl face să se simtă întreg. Frica sa îi încântă pe restul și frica celorlalți îl încântă pe el, îi explică aceasta pe parcursul discuției. De exemplu, așa sunt fetele de pe site-urile xxx, care plâng fără oprire în timpul actului și râd la final ștergându-și obrajii. Par aproape revigorate, deși n-ai zice în timp ce sunt călărite cu totul.

Ca atare, Doru-și dă seama că-i un mâncător de căcat și vrea o schimbare reală. Asta în baza faptului că e frumos, tânăr și puternic și are interesele sale. Ana e de partea sa și-i promite că va sta și capră pentru el la propriu, dacă e ok cu asta.

Dar să revenim. Suntem sclavii propriilor ignoranțe și de aia avem teatru. De fapt, e singura noastră salvare concretă. Și cum se explică asta? Păi e forma de artă care tratează lucruri grave presărându-le și cu umor, ca să fie tabloul complet. Publicu-i sătul de-atâta violență și cu siguranță se poate analiza și altfel treaba. Bine, dacă-i pân-acolo, publicul ar vrea escapism în cea mai pură formă a sa, însă în teatru nu pot exista compromisuri.

XYN

Ciobanii, spune Pavel, sunt mai deștepți ca „ăștia cu agricultura”, mai contemplativi. Acesta-i fură porumbul lui Doru și începe să-l ia la bătaie. Ei bine, sclavul în cauză nu cheamă poliția, pentru că îl crede un om bun în esență. Pe scurt, suferă de sindromul Stockholm și-i place violența nejustificată cu bătăi și-njurături. Mai mult, stăpânii de la stână îl trimit la furat, așa încât consideră că el ar trebui să fie cel ce-nfundă pușcăria. Deci se și autoblamează.

Dincolo de asta, noi spectatorii suntem, cum ziceau cei de la Byron, niște martori pasivi și cei mai neputincioși sclavi din istorie. Așa că putem înjura cât vrem autoritățile și putem mânca rahat pretutindeni. Putem fi vânduți, violați, scuipați, înjunghiați și putem munci complet nedormiți.

Pe de altă parte, restul sclavilor sunt în Bangladesh și ne fabrică papucii pe care-i luăm de pe net. Sclavi mai găsim și prin hotelurile de șapte stele, care la terminarea programului dorm în spate, unde nu-i vede nimeni. Mă rog, stau și peste program fără probleme. Și asta pentru că muncitorii nu par să aibă drepturi defel, cu toate sindicatele din lume cu tot. Pe scurt, de cele mai multe ori empatia noastră merge către zero.

Collateral Damage

Fără să i se acorde atenție, partenerul nostru va avea și el aceeași soartă și va suferi enorm. Să nu uităm nici de zen sau de chakre, care simbolizează atât culmea ipocriziei, cât și ignoranța mascată. Doru, în schimb, e și umilit și pare a fi o victimă din naștere.

Pavel continuă să-l înjosească, refuzând să îl trateze ca pe-un om în toată firea. În replică, Ana se decide să-i facă lui Doru un copil și nu lui, fiind în esență întruchiparea empatiei. La rândul său, Doru-i va întoarce spatele comunei Frumușița, dându-și seama că îl manipulaseră prin frică. Nu e prost cum îi ziceau stăpânii, ci doar a fost cam dus de nas.

Ana se răzgândește și ea și-l îndrumă să-și poarte singur de grijă, pentru că nu mai are cum să-l ajute. De fapt, vrea să plece cât mai urgent și să nu mai viseze la cum să i-o pună. Ea nu e ca fetele alea ce le vezi pe internet.

The part

Au venit după Doru, iar acesta, ca să scape, trebuie să nu se mai întoarcă niciodată la București. Dar el vrea tocmai opusul, adică să fie sclavul lui Pavel și-al Anei. Ar putea să spele vase și în general, orice i s-ar cere, s-ar executa instant. Pentru că cel mai tare îl sperie libertatea (și implicit frica de eșec), deci preferă să fie o oaie.

Când Pavel o-ntreabă pe Ana dacă a făcut avort, aceasta-i zice că nu există niciun copil. A mințit ca să le meargă relația și ca să se-ntoarcă la adevăratele lor nevoi și rădăcini. Însă și lui Doru i-ar pica bine acum puțină compasiune din partea lui Pavel.

Cât despre viitorul copil, când va vedea toată nenorocirea din lume, tot la prețioasele jucării va râvni. Și în fond, ce bine, nu? Numai bine le dăm ceva de muncă și copiilor din Bangladesh. Deci, avem inimă bună și suntem cât se poate de darnici. Dar pe bune, ca părinte n-ai oricum încotro, copilul vede jucăria la alții și vrea același lucru și el.

Cel mai bine-ar fi să-și imagineze o poiană: să-și sprijine spatele de-un stejar secular și să se umple treptat de energiile sale. Sigur, asta plus mirosul de iarbă, de cimbrișor și uite-așa, va putea să trăiască astfel pentru o-ntreagă eternitate. Adică cu ochii închiși și ferit de necazuri.

The wrap-up

Din dorința de-a fi cel mai bun, Pavel ratează compasiunea, deci nu e în stare să iubească pe nimeni. Asta o lasă pe Ana cu o singură-ntrebare și anume, oare cât de zen tre` să fii să-ți dea bunul Dumnezeu un copil?

Se zice în acest spectacol de stil. Că-i un alibi ce ocolește profunzimea, că-i un truc al burghezimii sau o formă de evaziune. Cică stilul trebuie să moară, că efectiv e bad vibe, iar finalul are nevoie și el de câteva modificări. Totul e mult prea mult, prea ca la teatru.

Ok, înțeleg faza cu emfaza și-ntr-o măsură sunt de-acord. Dar trebuie să compensezi cumva pentru desensibilizarea lumii și stilul (metafora, cum vrei să-i zici) poate schimba o-ntreagă poveste, pentru că e felul în care o spui și nu neapărat despre ce e vorba. Prin urmare, chiar e o artă să faci abstracție de subiect (atunci când este cazul, desigur). În plus, mai trebuie să vinzi și bilete, cum ne atenționează directorul de teatru din piesă, care vrea ca spectacolele sale să prindă cât mai bine la public. Deci, să ne-nțelegem, nici mie nu îmi plac floricelele, dar așa cum zicea și Bukowski, stilul face uneori toată diferența, pentru că îți dă de gândit (și nu mură în gură). Și până la urmă va face și toți banii.

Ca o ultimă idee, îl avem și pe primarul comunei, care încearcă din toate puterile să ascundă cazul lui Doru pentru a nu suferi consecințe – atât la nivel de imagine proprie, cât și la nivel de… literalmente pârnaie. Totul e o mușamalizare continuă, cum e și cazul dosarelor Epstein. În rest, mai citiți voi prin ziare.

Gata, over and out. Mergeți să vedeți spectacolul dacă puteți. În rest, după cum zicea și Ana pe parcursul piesei, Alexa, play Spotify, care-i tot o formă de sclavie mascată.

Foto: Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad.

P. S. Drept bonus aveți aici și o mică completare: