Întuneric.
Beznă. Vântul bate afară printre copaci, având un şuierat asurzitor.
Simte vibraţii străpungându-i tot corpul. Pământul trepidează sub ea. Aude şoapte printre umbre. Aude păsări rostindu-i numele…

Furia i se depune, din ce în ce mai apăsătoare, în mintea ei confuză, iar sufletu-i descântă vrăji ale lunii lumină lugubră. Iarna din sufletul ei oprimă căldura primăverii de mai devreme. Durerea ei înclină pământul.
Mii de fluturi albi vin şi îi sărută buzele-i pictate cu sânge. Trec pe lângă ea, asemenea unei comete atât de albe, ce o luminează în întreaga eclipsă. Fluturii îi presară petale de maci peste rănile-i sângerânde ale sufletului, acoperind-o în întregime şi sufocând-o. Din spirala petalelor răsare un înger al întunericului, privind-o milos, gonind zburătoarele. Întinde o mână către el, dar acesta dispare, iar fluturii apar din nou, readucându-i agonia.
În minte-i apar două feţe pline de dezgust, invizibile, dar în acelaşi timp atât de clare – reflecţii văzute fugitiv, în timpul încercării de a evada din acea beznă de coşmar. Frica se revarsă, inundând-o, înecând-o.

Tânjeşte după o rază de lumină, dar este blestemată să trăiască într-o lume de comă, într-o continuă suferinţă, fără nici o scăpare…

Deodată tresare, observând o lumină orbitoare. Este acelaşi înger de odinioară, cu flăcări în ochi, care-i întinde braţul şi o ia departe printre nori. Levitând prin ceruri, nu mai simte nici o durere. Se simte amorţită, copleşită de un miros parfumat, care-i inundă mintea. Este condusă printr-un peisaj cu frunze lipsite de viaţă. Pluteşte printr-o creaţie dată pierzaniei, cu lacuri umplute cu smoală, printre nori care scuipă pucioasă. Asupra tărâmului se revarsă o dramă a paradisului existenţial…

În lacuri se oglindesc feţe lipsite de suflare, carcase goale, reprezentând simpli miei ucişi datorită gândirilor adormite ale întregilor popoare…

Cicloane se detaşează din ceruri. Pendulul timpului este dat înapoi. Râurile se transformă în foc, iar cerurile se înnegresc şi se umplu de fulgere. Vânturile smulg copacii din rădăcină, provocând un sunet care o asurzeşte.
Pământul se crapă, iar îngerul îi dă drumul, lăsând-o să cadă într-un gol interminabil.

Nu mai vede nimic. Negru, întuneric, beznă…

Încetul cu încetul începe să audă, însă, ceva. Un sunet constant pe care îl simte de fiecare dată ca pe o lovitură de ciocan în creier. Ar da orice să-l oprească. Doar dacă ar şti ce e, de unde provine…
Un sunet obsedant. Dureros. Nemilos.

Un „Tic”, un „Tac”, un „Tic”, un „Tac”…….Tic-tac, tic-tac, tic-tac…

Îşi întredeschide cu un chin infernal ochii ca să observe ceasul cel micuţ şi auriu de pe masă.

Tic-tac, Tic-tac: ora două sau trei noaptea… nu-şi poate dă seama exact, imaginea nefiindu-i fixă, mişcându-se în spirală sau dispărând şi reapărând brusc, provocându-i greaţă.