„9 grade la Paris” se numește piesa ce a deschis Eurounderground-ul de anul acesta, o interesantă fuziune între film și teatru, între o artă și alta. Și o femeie. Cu gândurile și sentimentele ei. La rece. (Cam) 9 grade.

Prima zi a festivalului a fost predominată de telefoane… eram „pe fir”, cum ar veni, încă de la primul spectacol. Nu e vorba de soneriile nesetate pe silent din public și (încă) nici de torentul de emoții exprimate pe toată durata spectacolului – pe telefon – a Oanei Pellea.

În „9 grade la Paris” cuvântul cheie e interacțiunea. Dintre film și teatru. Dintre monolog și dialog. Dintre ea și… restul (inter)acțiunii.

Povestea piesei aduse în Sala Studio de către Teatrul ACT din București e perturbant de simplă la început, dar asta e un lucru bun – ca orice început puțin derizoriu – te face să privești cu maximă atenție filmul proiectat în spatele actriței (Alina Berzunțeanu), cum freacă vana pănă lucește și apoi o umple cu apă, sare de baie și alte produse spumoase… își dă jos ciorapii – în timp ce și actrița din fața filmului își dă jos ciorapii… și ne povestește. Cu un aer nonșalant… lucruri ce nu prea reușesc să ne capteze atenția. Apoi sună telefonul…

Răspunde actrița din film. Povestitoarea de pe scenă dă glas soțului. Ne (tr)aduce, de fapt, convorbirea, ne face să înțelegem, pentru început, mai bine, chiar și situația de pe celălalt capăt al firului. Bărbatul pare a fi un soț de treabă. E cu copilul, bea un vin, în timp ce ăla mic se joacă pe Patinoar sau ceva de genul. O cheamă și pe ea, cu o voce blândă, înțelegătoare, deloc insistentă… parcă-i auzi și zâmbetul… dar ea e „frânt de obosită”. E deranjată că soțul ei o „verifică”. Sună pe fix să știe că ea e acasă și o întreabă „ce faci?” … Atitudinea asta nu o avantajează deloc, dar maschează foarte bine plictiseala, lehamitea trăită cât timp „trebuie” să vorbească cu el. „Te iubesc”, îi spune el. „Şi eu te iubesc”, îi răspunde ea, după un moment de ezitare. Apoi vomită. Plănuiau să plece în Dubai, de Revelion.

Se plimbă prin apartament – fără direcție. Actrița de pe scenă dă glas gândurilor ei. E singurul ajutor ca să o înțelegem. Actrița din film e din ce în ce mai stresată, perturbată de liniștea dinaintea furtunii. O furtună declanșată de ea. Se simte oribil, suferă chiar mai rău decât poate să sufere copilul de 2 ani care are febră fiindcă a mâncat nu-știu-ce brânzeturi de la țară și ceva cârnaț’ gătit – cel puțin asta aflase, într-un final, din vocea unuia dintre pacienți, care nu avea altceva mai bun de făcut la ora asta decât să terorizeze eroina noastră cu tâmpeniile lui banale prin telefon (eroina noastră fiind ceva medic, din câte am înțeles).

Sincer, până aici, crezusem că e vorba de o fericire intrată în rutină. O fericire so(b)ră cu banalitatea casnică, plastică, pierdută doar în esenșă, fără vreun motiv anume. Apoi mi-a căzut fisa.

Sună telefonul. Se face din nou transferul de pe scenă în film, actrița din fața noastră dând glas unei prietene aflate la limita disperării fiindcă soțul ei o înșeală. După ce ascultă aberațiile și exagerările ei… simpatice, aș zice eu (adică la ce te așteptai, proasto! Soțul tău e ginecolog!), mai intră pe cealaltă linie și soțul ei ca să-i spună că va merge cu copilul la cinema, și că i-a lăsat o scrisoare sub bradul de Crăciun. Revine pe fir prietena care îi povestește cum a omorât câinele uneia dintre amantele soțului și cum a zgâriat mașina celorlalte. Îi spune cât de mult o invidiează pe ea, că e „atât de fericită”. Ea închide telefonul și izbucnește în plâns.

Punctul culminant mi s-a părut momentul când bradul căzuse pe ea și nu mai voia să stea pe loc deloc. Ca și cum ceva, odată doborât, nu se va restabili nicicum.

Soțul ei știa că l-a înșelat. Asta îi scria în scrisoarea aceea. Și că îi dă un ultimatum, dar nu are de gând să renunțe la copil. Ea plânge și, după încă o tură fără direcție prin casă, până la urmă, pleacă. De tot. Pleacă în Paris unde o așteaptă amantul ei.

Dar plânge.

„E atât de fericită”.

——-

E vreo artă, plusată chiar cu o altă artă, care poate să ne facă să înțelegem femeile?

Răspunsul final – și deci finalul (ca orice final) – e la fel de derizoriu precum începutul. Chiar dacă dialogul e excepțional – atât între soț și soție… cât și dintre film și teatru.