I have this… thing inside my head, you know?

E ceva înăuntrul capului meu care nu mă lasă să am liniște. Însă nu asta mă deranjează, ci faptul că acel ceva este undeva în capul meu și nu stă într-un loc. Se plimbă încontinuu, sare dintr-un loc în altul, trece dintr-o stare în alta, se duce în trecut, apoi viitor și sare din nou undeva în trecut. Undeva departe și îmi aduce amintiri vechi, foarte vechi, pe care le știam de mult uitate.

Acel ceva vine și pleacă. Pleacă în viitor, se întoarce cu o grămadă de lucruri pe care nu le cunosc, apoi pleacă din nou. Pleacă în trecut și se întoarce cu amintiri pe care le varsă peste lucrurile din viitor. Prezentul meu e doar o grămadă mare de haos pe care eu îmi așez capul pentru a dormi cele 5 ore necesare unei funcționări pseudostabile.

Stau într-un simulacru de echilibru peste grămada asta de haos și ignor flăcările care au cuprins cam tot ceea ce eu am construit vreodată. E ca și cum o parte a unei case a luat foc, iar eu încă pun țiglă pe acoperiș. Nu știu de ce sau cum fac asta, poate că am un sindrom al lucrurilor împlinite. Îmi place ca atunci când ceva arde… să ardă tot. Poate îmi doresc ca focul să ajungă să ardă și acoperișul. Poate de aceea mă grăbesc să termin un lucru, pentru a-l vedea că arde în totalitate.

Maybe this is the natural order of things, or how a person should feel it is? To finish a story even though it is sure to be forgotten?