Aseară am asistat la o piesă care a circulat foarte mult prin oraş, ba în Nervul din centru, ba la Scienta sau în Irish Pub. „Ceas oprit” este o reprezentaţie bazată pe poezia lui Nichita Stănescu, în care trei actori arădeni, adică Oana Tămaş, Călin Chebeleu şi Ilko Gradev, îşi dau toată silinţa să redea emoţia celui care se îndrăgosteşte, având nevoie de celălalt ca de aer, în contextul unei lumi măcinate de tristeţe şi singurătate.

Aceştia s-au gândit să înveţe versurile cele mai reprezentative ale marelui nostru poet (personal citesc mai mult poezie contemporană, dar şi aşa, pot spune că Nichita va rămâne mereu un titan; sigur, ca el mai sunt şi vor fi, la fel de incomparabili) şi să le pună în scenă într-un mod cât se poate de frumos, prin dans, proiecţii, muzică la acordeon şi ciudatul instrument numit hang, care la cum arată pare a fi invenţia unor extratereştri.

Mi-a plăcut foarte mult costumaţia, ziceai că erau din Star Wars, dar cu mânecile mult mai lungi şi arătând ca nişte copaci în geci de forţă. Am o singură poză s-o dovedesc, dar cred că e suficient. Am zis că n-are rost să fac mai multe, aş fi deranjat prea mult cu bliţul. La un moment dat, s-au ascuns după o canapea şi au început să fluture cu mânecile prin aer, lăsând impresia unor flăcări albe şi înalte, iar în momentele mai tensionate se loveau cu ele peste piept, în semn de disperare.

Atmosfera a fost minunată, efectele venite din dreptul proiectorului adăugând o nouă lume peste cea deja inventată de trioul nostru. Apoi, urechea şi tapping-ul lui Ilko m-au impresionat realmente, lucru valabil pentru ambele instrumente. Jumate de scenă era verde şi jumate roşie, după care veneau nişte lumini caleidoscopice, de nuanţă albastră şi mov. Mai bine de atât nici că s-ar fi putut.

Fiecare avea părut împletit şi umbla în picioarele goale, probabil pentru a le asorta cu mâinile, la fel de dezvelite.

Iată, aşadar, un alt mic artificiu, pe care l-am putea adăuga la capitolul ,,simetrie“ sau ,,amănunte sub lupă“. La finalul piesei, mi-au spus că le-a fost destul de frig, dar că în esenţă, a meritat din plin efortul.

Felicitări Terasei Nerv pentru găzduirea unor asemenea seri, mai de nişă (şi totuşi, nu m-am aşteptat să fie atât de mulţi, pe Facebook se anunţaseră în jur de treizeci), dovedindu-ne încă o dată că evenimente culturale de genul nu trebuie să se desfăşoare neapărat la Teatrul Mare sau în clădirile instituţiilor de stat, unde au loc doar actorii profesionişti, marile nume, etc. Numai aşa poţi încuraja dezvoltarea viitoarelor valori, dornice deocamdată să se manifeste în felul dorit, fără a fi nevoite să suporte critica snobilor sau pretenţioşilor. Pentru că la o adică, cel mai mult contează sinceritatea, şi a fi sincer până la capăt înseamnă să nu-ţi pese pur şi simplu de ce ar crede altul despre tine. Mai pui la asta şi ritualicul gât de bere şi te-ai aranjat pe viaţă. Cheers !