Cursa e lungă, aşa că am rămas puţin în urmă, dar voi încerca în continuare să mă menţin la zi. Prin urmare, ca să rimeze, Day 3.

URÂTUL, de Marius von Mayenburg, regia – Theodor Cristian Popescu, cu: Alex Halka, Olga Török, Rareş Hontzu, Horia Săvescu

Spectacol subtitrat în limba română.

Odată cu spectacolul ăsta, preconcepţiile mele despre nemţi (şvabi, mă rog) au luat sfârşit. Dacă sufletul meu cald şi latin îi percepea odinioară reci şi distanţi pe nordici, acum înţeleg cât de importanţi sunt aceştia privind amprenta distinctă pe care şi-o lasă în teatru şi în general în artă. În marele amalgam al diversităţilor.

Urâtul. Situaţia este una destul de intrigantă şi foarte potrivită zilelor noastre, în care forma stă invers de cum ar trebui, prioritară în faţa fondului. Fiind insuportabil de urât, Lette se hotărăşte să meargă la doctor în vederea unei operaţii chirurgicale.

Perfect plauzibilă treaba. La lucru, oamenii nu îi dau voie să se prezinte în public, iar pentru a evita contactul cu fizionomia feţei sale, soţia îl priveşte în ochiul său stâng. Deşi îl iubeşte nespus pentru frumuseţea sa interioară, mărturisindu-i că ea om mai bun de atât n-a văzut să fie pe lume, este sinceră şi îi spune la modul cel mai direct că aspectul chipului său îi provoacă o repulsie de-a dreptul revoltătoare. Încurajările ei pentru a-l determina să îşi facă o programare la cabinet pentru respectiva intervenţie denotă pentru mine un alt fapt, şi anume acela că pentru nemţi nu există ,,nu se poate’’, ci din contră, ,,nu există să nu se poată’’. Pentru ei, indiferent cât de mic procentajul favorabil unei reuşite, şansele există şi sunt exploatate mereu la maxim.

Bun, aşa, întorcându-ne la treburile noastre… Relaţia acustică dintre cei doi este astfel primul lucru care declanşează efectul comic în afectul publicului. Public ţinut cu sufletul la gură, ale cărui reacţii au fost scurte, din cauza permanentei atenţii acordate dinamicii dialogurilor. Pe parcursul derulării situaţiilor tragice au venit şi unele replici pline de umor. ,,O să mă recunoască soţia după operaţie ? Să sperăm că nu !’’ Apoi din nou, aluziile genitale de genul ,,ştecher’’ şi ,,priză’’, respectiv contextul în care au fost ele folosite au stârnit o droaie de râsete.

După ce medicina reuşeşte să-i repare miraculos acestuia înfăţişarea, totul ia o turnură neaşteptată. Faţa începe să i se vândă pe tarabă (În ce lume dereglată trăim… Chestiile astea chiar se întâmplă !), nimeni nu îşi mai ştie orientarea sexuală proprie, apar şi tendinţele homosexuale, totul culminând cu sărutul dinspre final a doi dintre actori. Soţia sa, iarăşi, nu îl mai recunoşte, neputându-l deosebi de restul oamenilor. De ce ? Păi atâta timp cât te joci cu lucrurile fireşti lăsate de Dumnezeu, ele devin cum altfel decât cu un prefix la negativ în faţă. Atâta timp cât ne permitem să facem glume cu natura, în loc să-i descoperim frumuseţile reale, nu vom reuşi altceva decât să persistăm în această denaturare care ne-a cuprins pe toţi, nu numai în România, ci pretutindeni pe Glob. Suntem nişte dereglaţi ! Gândiţi-vă la cât rău face spre exemplu vopseaua (şi chiar şamponul) părului sau la cât de usturător poate fi pensatul.

Tocuri masculine, bărbaţi epilaţi arătând ca nişte manechini cu ,,e’’ în loc de ,,i’’ la spate (mitul androginului), machiaje à la Placebo şi Greenday, acrobaţii sexuale, nuditate, lumină difuză (ale cărei culori simbolizau diferite stări). Decor futurist şi electric, alcătuit dintr-un cadru metalic pe care stăteau montate sute de becuri. Haine strâmte, confecţionate soios din materiale izbitor de lucioase. Enunţarea robotică şi cu ecou a cuvintelor, venind dintr-un dispozitiv fixat către talia actorilor, asemănător lavalierei. Revoluţie, underground, da ! Actriţa şi ea foarte bună… în ambele sensuri.

Cam atât despre piesă, cu menţiunea că jocul artiştilor a fost nemaipomenit. Exact, la obiect şi plin de emoţie. În tot acest timp, nu era unul în rândul publicului să nu sufere de strabism. Toţi stăteau cu un ochi pe subtitrare şi cu celălalt pe ei.