culese din mesajele către cineva

M-am refugiat în cealaltă cameră a casei. Cumnatu-mio mi-o dat pe sub mânecă o ţigară. Soră-mea mi-o făcut o surprinzătoare cafea. Ei la ai lui, restul cu ale lor. Eu cu straşina mea, alcătuită dintr-un scaun de pescuit şi un scăunel pentru suport, pe care mi-am pus picioarele în x. S-a oprit şi toaca. Amin ! Încăperea o împart cu un păianjen imens care-şi împânzeşte cuminte colţul şi cu o cloţă care stă pe ouă într-un vailing umplut cu paie. E liniştită, dar ş-acuma mă priveşte din profil, cu linia ce i-a mai rămas să îi despartă pleoapele. Din când în când îşi mai tomneşte viitorii pui. Afară, pisicile au doborât de pe geam puiul lăsat la decongelat şi i-au ros plasticul pungii. Acum stau să râşcâie lemnul uşii cu ghearele; plasa pentru ţânţari au despicat-o de demult. Ştiu că încăperea în care stau eu se cheamă ,,bucătărie’’. Nişte veşnice muritoare de foame, asta sunt ele. Laptopu’ îl am degeaba, nu citeşte dvd-uri. În rest, stau cu nasu-n carte şi mă gândesc că mâine voi da iarăşi ochii cu câinele ăla straniu şi răguşit pus să-l înlocuiască pe dragul meu Puşa, care a murit lovit în plin de o maşină.

Cam asta o să fac. Noaptea o să citesc şi ziua o să mă ascund în somn. Ceau, sunt Iuli şi nu pot răspunde. Nu lăsa nimic. Uneori mă simt în faţa acestei lumi ca o barcă de salvare lăsată repezit din frânghii spre mare. Ca un cineva care îşi adună în grabă cele mai de preţ lucruri, înainte ca ele să ajungă rămăşiţele unui incendiu.

Stau cu ochii în foile curentate de neoane şi de furnicile ce îmi fulgeră imaginea într-un soi de orb al găinii nenatural. Sunt stăpânit de o vigoare indusă pe care nu o pot controla, drogat cu cofeină. Mă mint cumva conştient. Dar cum să fac asta, când eu de la mine n-am ce să fur ? ,,Aventurare’’ e varianta soft pe care aş merge pentru a-mi descrie tâmpenia. Oare chiar sunt empatic sau doar aşa pretind a fi ? Adică cu mine mă comport groaznic. Şi totuşi nu simt nimic. Şi tocmai de aia. Având în vedere ziua de mâine, pe care o ştiu în cel mai fin ei amănunt (ce porcărie am zis aici!) înţeleg (şi numai eu) totuşi că pot fi îngăduitor cu mine. Pe de altă parte, aşa e, dimineaţa când mă scol, altfel mă salut; ce vreau să zic e că uneori prinde bine iluzia unui început. Adică prea multe stele nu mai sunt stele… Noaptea mă priveşte din întuneric. Nu, nu Edison e de vină, deşi iniţial asta am vrut să scriu. Asta e, nu voi scrie niciodată poezie.

Desigur, toate astea nu există de fapt. Voiam doar să te pup.
Today Jesus, you shine ! No, make that glitter !

Pare exagerat, dar un greier negru mă vizitează pentru a doua oară în ultimele minute. Stă fix în dreptul meu. Fix în dreptul în care a mai stat şi prima dată, exact la fel. N-am mai experimentat aşa déjà vu. Cam forţat să-i zic aşa. Adică unde îi metafora ? Unde-i visu’ ? În fine… Picioarele din spate le avea cărnoase ca ale unei broaşte, adică m-a făcut din nou să-mi dau seama că în tot există o legătură, deci hai să nu mai comparăm şi mai mult să ne contrazicem. De fapt nu să-mi dau seama, ci să îmi amintesc. Acuma trăieşte sub linoleu. Nu poate sări şi nici cânta, dar habar nu are el câte mi-a spus. Ascuns sub mine, a rămas oarecum ca aerul, invizibil (dar nu şi imposibil de strivit). Îl ştiu acolo, îl simt, şi îl compar cu aerul, gândindu-mă că oamenii au uitat cum să respire. Uite cine vorbeşte, unul ca mine, care îţi scrie fără răgaz. Prima oară mi-a venit ,,în neştire’’, dar o, nu !, ştiu prea bine despre ce vorbesc. Nu mă mai întorc, rămâne c-aş ştii.

Azi am rupt al nouă sutelea meu fermoar. Pisica are din nou burtă. Cred că e penticostală. Sau baptistă. Stau afară-n curte şi citesc, cu două scaune de pescuit puse faţă-n faţă, ca într-un hamac în pânzele căruia mă lăfăi şi mă adâncesc ca un mahăr. Lângă am un pahar de must şi nişte felii de măr. Ce să mai zic de bălţi, umezeală, flori, păsări sau de stolurile ce asediază circular turla bisericii… Cerul e alb, cireşii tot aşa. Apoi lalele, zambile şi altele. Via arată ca un tunel de crengi. O albină rătăcită sau nu, având în vedere dulcele mustului, zig zăguie şi ea pe aicea.

Trebuia să nu uit să pun titlu: ,,Aspecte pozitive chinuite înaintea valului de stridenţe’’ Televizorul bubuie tencuiala ca un bas de hip-hop într-un BMW. Maică-mea vorbeşte singură şi trânteşte uşi, enervându-se din orice. Nici nu vreau să mă gândesc ce-o fi pe mai încolo. Sper să plece toţi dincolo la masă, la părinţii lu’ Oane (soţu’ lu’ soră-mea care şi acuma mi-i ciudat să-i zic ,,cumnatu-mi-o’’). Mi se duce şi de pe ăsta bateria. Murim încet.

Din stradă auzeam slujba Învierii si pe preot cum oscila între grabă şi lălăială. ,,Domnul cel mare, Domnul cel tare, Domnul cel puternic în războaie, acesta este Împăratul mărit.” Între timp au venit şi ei. Imediat i-am auzit cum se apropie, pălăvrăgind în bâjbâiala lor prin noapte şi pocnind talba porţii în căutarea cheii. Cheie care ca la mai tot restul caselor stă agăţată de ornamentele din fier forjat ale porţii. Cică din motive de siguranţă. O văd acum pe mama cum dă buzna în bucătărie, cum se repede la cozonacul italienesc şi-i sfâşie cutia strălucindă ca un copil nerăbdator în ajun de Crăciun. Avem musafiri. Ouăle sunt prea frumoase pentru a fi mâncate. Fără dezlegare la ciocnit. Se ia din cele deja crăpate.

Soarele îşi dizolvă forma rotundă în valuri roşiatice, alunecând stins după zarea deluroasă de un albastru pal. Mâneca îmi flutură scoasă pe geamul maşinii şi e lovită de viteza aerului rece. Palma mi-o strâng repetat cu degetele, încercând să tai vântul în bucăţele.