Fug încontinuu. Și fug până când termin cursa. De fiecare dată o fac clasându-mă pe ultimul loc, doar pentru a o lua de la capăt apoi. Și fug din nou. Fug din nou în următoarea cursă. Dau totul din mine și ajung tot pe ultimul loc. Însă nu sunt descurajat, pentru că de fiecare dată închei cursa.

Simt nevoia constantă de a concura, de a mă bate cu ceva ce este clar mult mai tare ca mine, dar simt că dacă nu aș face-o, atunci m-aș irosi pe mine. Trupul mi s-ar împrăștia în mii de zări. Mi-aș strica dinamica spiritului dacă m-aș înhăma la o cursă pe care aș fi sigur că aș câștiga-o. Cursa la care am șanse aproape de zero! Aceea e de mine! Pentru că sub toată durerea asta care mă ține treaz noaptea știu că există o putere foarte mare și trebuie să mai trag foarte mult pentru a ajunge la ea. Mai trebuie să pierd încă foarte multe pentru a ajunge la ea. Durerea a învelit acea forță din mine asemeni unui cocon și nu pot ajunge la ea. De aceea am nevoie să trec de durerea aceea care încă este nedefinită pentru mine. O simt ca pe o entitate și trebuie să o aduc la stadiul de obiect. Un obiect cu margini, cu colțuri, unele pe care le pot atinge și le pot simți.

Sânge, transpirație și lacrimi. Mai am multe de vărsat dacă doresc să pot ajunge într-o zi la finalul unei curse și din praful închegat cu sânge și lacrimi să pot face un bulgăre și să spun : „Asta e durerea mea. În sfârșit am găsit-o!”. Atunci voi ști și că am terminat cursa pe locul întâi. Din acel moment, dorința de a mai fugi va dispărea. Pentru că nu mai îmi va fi frică de nimic. Voi putea fi într-adevăr pregătit pentru… mine. Voi fi plin de cicatrici dar… hey! Când va veni momentul să plătești barcagiul să te ducă pe malul celălalt, nu dorești să o faci zâmbind?