articol publicat şi în Dilema Veche

Invocăm numele Domnului doar când ne sufocăm. Ne rugăm să ne pice ceva, cumva, din cer. Dapăi „la noi” de unde altundeva, nu ? Când nu mai ştim de la care unul-altul să mai luăm, „Doamne dă-mi, căci Tu eşti unul” ! Tragem de fermoare până când se rup şi acestea, iar în caz că nu ştiaţi, nu prea îţi mai găseşti croitor dornic să repare asemenea ispravă.
Nimic nu ne stă în cale ! Ne batem până şi pe lumina ierusalimică sau pe acea presupusă apă sfinţită. Niciuna însă nu ne pot feri de vânătăile de rigoare. Am putea da idei ăstora de la Capcom să fabrice un „Church Fighter’’, care probabil ar întrece încasările tuturor „Mortal Kombat-urilor” şi pentru care ar trebui modificată vârsta minimă a jucătorilor, respectiv mărit numărul de manete, taste şi combinaţii de butoane. Cred că în timp ce scriu eu acum, japonezii care suferă de pe urma cataclismului nuclear încă îşi aşteaptă cuviincios rândul la porţia de apă.

Suntem morali înainte de a fi creştini ? Nu ! Suntem un chist, o rană deschisă, lipsiţi în primul rând de spirit civic. N-avem niciun Dumnezeu ! Deşi ne dăm drept nişte pioşi, emoţia ne este astupată de faptele vizibil antonimice, alea care ne fac penibili, amărâţi, plângăcioşi şi amari (!) pentru restul Europei, fie ea cea laică, ori bisericească. Stagnăm infestaţi, între frustrări şi resemnare. Nu ştim ce e de făcut. Nu e, ci sunt ! Har Domnului !
Ştim bine că până şi Iisus a fost privit ca un smintit când a devastat interiorul unui lăcaş sfânt unde zăceau negustorii profitori, scenă reluată pe marile ecrane de Franco Zeffirelli. Da, da, invoc o peliculă pe care am văzut-o parcă toţi din stadiul embrionar, plictisiţi până peste cap de regretatul Robert Powell. Totuşi, este actorul pe care l-am identificat de mic cu „Cel miruit”. Practic, în timp ce mă rugam, asemănam divinitatea cu chipul bizantin al acestuia. Aveam doi eroi preferaţi, cel de pe măgar şi Căpitanul Planetă.

Cât despre biserica noastră, parcă e pusă acolo pe un piedestal de pe care nu poate cădea. Avem un patriarh de care atârnă lingouri de aur (vezi sceptrul, coroana şi firul kilogramic din care-i sunt cusute veşmintele bling-bling), în timp ce oamenii aruncă la tas cu foi de un leu. Să te ferească Cel Sfânt de măicuţele descreierate, negre în priviri precum portul întunecat şi goale de Dumnezeu. Călugării, strâmţi la minte, par şi ei nişte dezaxaţi, gata să te scalpeze dacă mişti un pas greşit ori rătăceşti prin mănăstire în pantalonii ăia kaki de Steve Irwin. Sunt, aş spune, oameni care abia aşteaptă o altercaţie, o încăierare, un motiv cât de mic pentru a se răsti la enoriaşi. Mentalităţi ruginite, hârjoneală, lipsă de toleranţă, atitudine nelalocul ei. Tu eşti duşmanul, ei sunt dumnezei. Să mai amintesc de preoţii nervoşi că nu şi-au primit banul (neimpozabil) pentru o sfeştanie, o cununie sau chiar o înmormântare ? Îl vedeam pe popa după moartea bunicii mele cum îşi palpa atent jebul pe dedesubtul hainei, umflându-i-se inima după cât îi era de rotund buzunarul. Vă asigur că m-am abţinut, deşi tot înăuntrul îmi dicta să reacţionez ca un ţicnit. Ieşit din minţi şi năpădit de dezgust, îmi venea să mă năpustesc asupra părintelui cu pricina.

Ne mirăm când cineva ne deschide o uşă sau sare să împingă o maşină din instinct ! Avem nevoie ca asemenea mici fapte să nu ni se mai pară nişte minuni. Avem nevoie ca ele să se înmulţească treptat pentru a da naştere miracolului normalităţii. Tot ce ne trebuie este o fărâmă de bunătate, că la prescură ştim să ne îmbrâncim. Normalitatea e acolo, undeva. Poate într-o zi, după ce (şi dacă) vom învăţa cum să ne curăţăm cum trebuie rufele, o vom redobândi, aşa cum găsim bani prin buzunare după ce le scoatem de la spălat.
Doar după ce vom redeveni oameni, doar după aceea vom putea vorbi despre credinţă, ciocnit de ouă, brazi şi alte datini şi obiceiuri creştine. Dar până atunci mai avem. Pââână atunci, văd că s-au pus serios băieţii pe treabă cu ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului. „Doamne ocroteşte-i pe români !”